Azi trebuia să asistăm la cezariana unei iepe. Din nu știu ce motiv, medicii au decis s-o facă afară, în curte. Au instalat acolo tot necesarul și s-au apucat de lucru.
În mod normal aș fi stat să urmăresc întreaga operație cu maxim de interes, dar, de la un moment dat încolo, am stat multă vreme lângă mânzul mort. Ieri era bine, inimioara bătea. Azi a murit și ăsta e și motivul pentru care au hotărât să facă cezariana.
Cred că ne mai lovește câteodată, în cele mai neașteptate momente, câte un eveniment aparent mic care ne pune pe gânduri. Știu că pentru multă lume o cezariană, un căluț, o mămăruță, un melc sau o floare nu înseamnă mare lucru, dar pentru mine contează.
Am lăsat operația ca să mă uit minute în șir la corpul perfect dezvoltat și incredibil de frumos al unui mânz care, sunt sigură, ar fi devenit cândva un cal minunat. Era întins pe iarba de primăvară, verde-crud, lângă trunchiul unui copac. Și soarele strălucește frumos azi și-i lumina fața mică și liniștită.
Nu mai știu la câte m-am gândit în timpul ăsta, dar știu că e un sentiment tare ciudat să te uiți la corpul cuiva, om sau animal, care acum foarte puțin timp era bine, iar acum nu se mai mișcă. Parcă te-ai aștepta să se ridice, să facă ceva sau măcar să vezi că respiră.
Dacă te gândești la un obiect stricat, de multe ori poți înlocui componenta defectă și obiectul își revine la funcția inițială. La corp, oricât ai repara și orice i-ai face (și, medical vorbind, foarte multe se pot face), nu se mai mișcă niciodată. Din punct de vedere fizic, îl poți “repara”, dar ca să trăiască e limpede că-i lipsește ceva esențial, care n-a fost și nici nu va fi vreodată “fizic”.
Știu că nu știe nimeni să-mi spună cu certitudine unde se duc sufletele când se duc, dar mi-aș dori tare mult să aflu, ca să știu unde a ajuns căluțul meu de astăzi.