Alambicat..

Ah, cât de plăcut era să te întorci acasă! Lumea o ostenea şi nu puţin, dar nici a se lăsa ore întregi sărbatorită de propriile-i creatii nu i se părea cea mai curata odihnă. Sătulă de îndatoriri ale creaţiei şi reprezentării, tânjea după bucurii casnice.

Inima îi era un castel purpuriu, aşezat într-o pustie stâncoasă, ascuns în spatele dunelor, înconjurat de o oază de mlaştină, dincolo de şapte ziduri de piatră. Nu se putea ajunge acolo decât în zbor. Avea o mie de cămări, o mie de pivniţe şi o mie de saloane alese, printre care unul cu o simplă canapea bej, pe care, întinzându-se, ea nu mai era “mare”, ci doar cu totul comună, fata care obişnuia să se odihnească astfel dupa o zi plină de îndatoriri.

Însă în cămările castelului se aflau, din podele până-n tavan, rafturi cu toate mirosurile pe care le adunase în timpul vieţii sale, mai multe milioane. Iar în pivniţele castelului erau butoaie cu cele mai bune parfumuri pe care le întâlnise. Când le venea vremea, erau trase în sticle şi aşezate apoi pe kilometrice coridoare umed-răcoroase, ordonate după an, atât de multe, că o viaţa n-ar fi ajuns pentru a fi bătute. Continuă lectura Alambicat..

Let’s begin!

Da, stiti vorba aia? Pofta trece nemancand? Asa incepe sa imi treaca si mie toata starea “maronie” pe care am avut o mare parte a vacantei mele, de 3 luni jumate! 🙂 ) Mai am inca o luna jumate si m-am hotarat sa nu las timpul sa treaca pe langa mine fara a-i pune piedica. Stiu undeva pe cineva care face palnie din frunze pentru a aduna roua de dimineata din cauza lipsei de apa, stiu pe cineva care isi pune inele cat mai mari in buze, cu suferinte greu de inchipuit doar ca sa atraga un barbat, o cunostiinta trebuie sa isi imparta atentia sotului cu inca 5 sotii, altii de mai aproape locuiesc in camine culturale pentru ca apele le-au luat casele.

Si totusi traiesc, si totusi se agata de orice farama de speranta, pentru ca iubesc viata si nimic nu li se pare greu. Sunt oameni puternici, nu ca noi, nu ca mine, care ma plang din cauza unor mici intamplari din viata mea, care ar trebui sa ma bucure. Continuă lectura Let’s begin!

Vânătoarele de indicatoare maro…

Să le vezi de la distanţă cum trec cu părul lor auriu (de cele mai multe ori) prin faţa geamului tău este una, dar să fii nevoit să trăieşti printre ele e alta. Să le observi de dimineaţă până seara, să asculţi tot ce vorbesc, să fii pur şi simplu absorbit de perfecţiunea şi profunzimea lor e deja prea mult.

Nu ştiţi despre cine vorbesc? Să vă explic. Fetele din lumea bună vor să fie mereu unice. Asta se ştie şi este dovedit ştiinţific. Însă, nu pot să fie unice prin afişarea unei colecţii de diplome, prin rezumarea ultimei cărti a lui Paolo Coelho sau prin câştigare premiului “Angajatul lunii” la locul de muncă (dacă există). Ele se iubesc la suprafaţă, dar trebuie să se atace pe la spate. Şi ce le doare cel mai tare? Atacul ..la braţ! Continuă lectura Vânătoarele de indicatoare maro…

d. o. r.

Departe. Oriunde. Rar…

Totul începe cu un gând şi o melodie. Gândul e slab, melodiia îl accentuează. Gândul devine puternic, melodiia devine o obişnuinţă.

Îi este frică să recunoască, ambiţia şi orgoliul formează o barieră greu de trecut, un obstacol pe care niciodată nu s-a gândit să îl alunge din calea ei. Aude mereu: “Dacă asta este modalitatatea ta de a iubi, dacă aşa consideri tu că se spune “adio” , încă mai ai multe de învăţat.” Râsul ei colorat intervine mereu şi pare absentă la tot ceea ce i se arată, traduce, chiar desenează. “Nu” a devenit de mult cel mai bun prieten al ei. A auzit în visele ei gândurile reci ale celorlaţi strigând: “Aruncă-mi sentimentele în stradă, nu ezita. Sunt lipsit de frică acum. Te-am învins!” Doar că dimineaţa când se trezea, uita totul şi acelaşi zâmbet de copil apărea din nou pe faţa ei şi masca orice urmă de dor.

Dor. Sentimentul acesta a fost mereu străin ei. A încercat sa îl simtă cu adevarat, însă nu reuşise. Singurele momente în care identificase trăirile ei cu dorul erau dispariţia mărcii ei preferate de suc de pe piaţă şi terminarea liceului. În cea de-a doua întâmplare, sentimentul fiind simţit doar timp de 2 minute cât a durat momentul apluzelor pentru absolvenţi.

Dar, acum se schimbare. Avea putere. Doar că acum sensul cuvântului putere îşi schimbase semnificaţia…avea putere să spună că…îi este DOR.

Daca taceai…prost nu erai!!

Dimineata frumoasa de septembrie: bormasina, smirghel, farfurii si castroane, plus vocea “mesterului” prin casa. Intr-un cuvant: super. As fi vrut sa dorm, urmand cursul logic al lucrurilor, tinand cont ca am adormit la ora 5, dar pana si mama mi-a spus odata ca dorintele nu iti sunt intotdeauna indeplinite. Asa ca m-am resemnat.

Totusi, toata galagia asta care m-a trezit din somn, mi-a dat o idee. Sa fac o lista cu toate cuvintele si expresiile care au inceput sa se foloseasca gresit si pe care nu le suport.

1. Ma-ntelegi, ma??

Domnul mester din casa (casa prietenei mele din bucuresti) vorbea dimineata la telefon: “Da, buey! Am ajuns, ma-ntelegi? Aha, ma apuc acum de treaba ma-ntelegi? Da, da, lasa ca vorbim noi. Ma-ntelegi tu. Pa pa.” Am uitat de somn in secunda urmatoare si mintea mi-a zburat la alte greseli atat de frecvente in vorbirea de zi cu zi, pe care incepem cu totii sa le acceptam si ni se par absolut normale. Probabil cel de la celalalt capat al firului ar fi fost vreun chinez care abia invata limba romana, ca altfel nu imi explic. Dupa mine, intrebarea asta ar trebui folosita doar atunci cand nu ai semnal la telefon ( Nu te aud, tu ma intelegi?), cand incerci sa ii spui iubitului ca nu il mai iubesti (Vreau un timp pentru mine, ma intelegi?) sau cand sufli cuiva la examen (CH3-COOH, ma-ntelegi mai??).  Continuă lectura Daca taceai…prost nu erai!!

I’m back

Nu stiu exact daca ati observat, dar am luat o pauza de la scris. Nu ca as fi datoare cuiva, dar mi-a fost trezit sentimentul de vina si regret cand mi-a spus cineva ca blog-ul meu era o modalitate de distractie in serile lungi de la servici, cand nici musca nu mai zboara, nici cainele nu mai latra… etc. nu mai intru in detalii.

Asadar, desi s-au intamplat “lucruri intamplatoare” si nu prea placute in viata mea, am hotarat sa merg mai departe, pentru ca daca te ambitionezi sa te retragi din tot si sa renunti la lupta o sa ajungi la 40 ani cu o agenda plina de regrete si la 41 deja incepi sa tricotezi pentru nepoti. Singura fiinta care ma facea sa rad oricat de trista as fi fost a plecat pentru totdeauna, am realizat ca sunt prea naiva pentru orasul in care traiesc, mi-am dat seama, tarziu ce-i drept, ca prietenii mei “de suflet” sunt doar cunostiinte si mi-am amintit de ce am vrut sa plec in Bucuresti anul trecut si cat regret acum ca mai am doi ani de stat aici pana sa plec definitiv. Continuă lectura I’m back

“Poftiţi doamnă!”

Sincer, n-am mai auzit expresia asta de mult. De ce?

Oare ne mai clasificam oamenii care ne plac şi oamenii pe care nu ni-i dorim în preajmă în funcţie de respectarea unor (minime) reguli de conduită? Rar ne mai alegem prietenii şi în funcţie de IQ. Şi cuplurile tot din rutina detaliilor ignorate se îndepartează şi se despart. Compatibilităţile între oameni nu sunt cele din horoscop, ci sunt rezultatul felului în care fiecare îşi ajustează clipă de clipă comportamentul, gesturile şi reacţiile faţă de ceilalţi.

Dacă avem grijă să ne păstrăm zâmbetul, dacă n-am uitat să-i facem surprize frumoase partenerului de viaţă, aşa cum o făceam la începutul pasiunii noastre, dacă respectăm la fel de riguros criteriile de adaptare şi normele de comportament şi acasă, şi la servici, şi în societate, dacă suntem la fel de flexibili şi toleranţi cu prietenii vechi aşa cum eram atunci când ne-am descoperit, dacă ştim să ne păstrăm entuziasmul la fel de proaspăt la întâlnirile de zi cu zi din familie şi la cele întâmplătoare cu amicii pe stradă….. Continuă lectura “Poftiţi doamnă!”

Mi-e dor de tine! Si mie. Mie mai mult. Mie si mai mult. Mie cel mai mult.

Mergem pe stradă, când aud: “Hey, faţă de peşte!” 🙂 )Glumeam!

Revenind, mergeam pe stradă. Ora 2 după amiaza. Soarele mă urmărea mai ceva ca un câine flămând măcelarul. Nu pot să spun că era chiar o plăcere, dar mă simţeam bine, pentru că, deşi aveam treabă, era un moment al meu cu mine. Cu toţii mai avem nevoie de astfel de momente. Când nu vrei pe nimeni lângă tine să îţi spună greutăţile lui (tu, în mod normal, avându-le pe ale tale), când nu vrei să auzi de la prietene ce modificări fizice şi-au mai facut, să nu auzi certuri cu prietenii, să nu ţi se ceară sfaturi. Doar tu cu tine. Ei, eu ignoram soarele şi când puteam îl fentam printre copaci şi clădiri, încercând în acelaşi timp să ajung la locul “cu treabă”, având o stare de spirit surprinzator de bună.

Cum toate lucrurile bune nu ţin mult, a trebuit să ajung în locul respectiv şi cum la finish era o funcţionară, bineînţeles că a trebuit să stau la coadă. În faţa mea, o tânără de 20 de ani (o tânără mai mare decât mine:D) vorbea la telefon cu “greieraşul”. N-am înţeles niciodată nici treaba asta. De ce simţim nevoia să asociem persoanele iubite cu animale. Dacă stau să mă gândesc, greierele ăsta, arată chiar urat. Iepuraşii, puii (de găină) sunt mici pufoşi, na, merge când te alinţi, dar greiere?? Continuă lectura Mi-e dor de tine! Si mie. Mie mai mult. Mie si mai mult. Mie cel mai mult.

A murit…

A murit una dintre cele mai dragi fiinte mie, cea care ma facea sa zambesc oricat de nervoasa as fi fost, cea care a fost langa mine doi ani de zile si se multumea doar cu o mangaiere din cand in cand, cea care ma proteja indiferent daca eram sau nu in pericol, cea care era fericita cand auzea ca se deschide usa apartamentului meu. Nu mai este.

Si totul este din vina mea. Pentru tot ce a facut pentru mine, eu trebuia sa am grija de ea, doar atat. Si nu am avut. Am invatat-o sa vina dupa mine oriunde ma duceam, dar de ce? Era in siguranta daca o lasam la locul ei.

Am vazut moartea ei, impactul si nu am putut sa fac nimic. Era departe de mine, am strigat-o si venea vesela spre mine, cand un maxi-taxi a trecut peste ea, fara macar sa incetineasca. Am tipat, nu puteam sa ma mai misc, m-am prabusit jos, am vazut-o ca a miscat capul. Vroiam sa ma duc sa o iau din strada, cand o alta masina a trecut a doua oara peste ea, sub privirile mele. Nici nu stiu daca puteti sa intelegi durerea unui om cand trece prin asa ceva. Continuă lectura A murit…

Absolut confuză!

Da, pot să ţip cât mă ţin plămânii că nu înţeleg femeile. Nici măcar pe fetele de 10 ani din faţa blocului, nici pe bătrânele de 80 de ani, nici reprezentantele sexului feminin de aceeaşi vârstă cu mine, nici pe cele mature, nici pe inocente, nici măcar pe cele mai puţin inteligente.

Mi-am adus aminte de un banc, care este probabil cunoscut de majoritatea, dar pe lângă umor mi se pare că are o mare parte de adevăr.

Un bărbat îl prinde pe peştişorul de aur şi cum bine ştiţi trebuia să îi îndeplinească o dorinţă. Bărbatul îi spune că vrea un pod cu multe benzi între America şi Europa. Peştişorul îi spune că aşa ceva este imposibil, să se mai gândească la ceva că asta chiar e peste puterile lui. Atunci bărbatul îi spune că îşi doreşte să înţeleagă femeile. Răspunsul peştişorul este: Câte benzi vroiai să aibă podul ăla? Continuă lectura Absolut confuză!