Am avut prea multe ganduri. Nu stiam cum sa incep. Eram prinsa undeva intre Veronica lui Paulo Coelho si imblanzitorii de cobre ai lui Octavian Paler. Nu am vrut sa sporesc raul cu maniile mele, dar n-am stiut sau n-am indraznit sa fac nimic pentru micsorarea lui, uitand ca exista situatii cand e greu sa fii in acelasi timp discreta si nevinovata. In anumite circumstante, exista ceva mai rau decat sa-ti fie frica; sa cauti in aceasta frica un loc cat mai confortabil.
De multe ori am simtit ca scopurile pentru ca ne conturam cu creta pe trotuarul mintii viitorul sunt inutile. Ne chinuim sa invatam, sa supravietuim, sa mancam sanatos, sa ne intarim sistemul imunitar, sa ne cautam fericirea alaturi de o persoana. Si toate pana cand? Unde se va spune stop. Undeva fericirea va inceta sa mai existe, la fel cum se stinge flacara unei lumanari. Si atunci?
Oricum, gandurile astea mi-au trecut. Am invatat sa gandesc mai putin. E mai simplu cateodata. Zilele trec si imi tot doresc schimbarea. De data asta va veni in curand. Inevitabil ma voi schimba. Si voi scrie aici. Voi scrie pentru a-mi aminti mie, nu mamei, nu surorii si nu prietenilor care imi citesc blogul. Vreau sa imi amintesc mie cum eram si vreau sa ma bucur de cum voi fi.
Totusi, chiar daca am avut si am in continuare un miliard de ganduri pe care nu le pot controla vreau sa ma uit la viata mea si sa ies pentru prima oara din lumea mintii mele.