Revenind dupa…cam mult timp…

Am avut prea multe ganduri. Nu stiam cum sa incep. Eram prinsa undeva intre Veronica lui Paulo Coelho si imblanzitorii de cobre ai lui Octavian Paler. Nu am vrut sa sporesc raul cu maniile mele, dar n-am stiut sau n-am indraznit sa fac nimic pentru micsorarea lui, uitand ca exista situatii cand e greu sa fii in acelasi timp discreta si nevinovata. In anumite circumstante, exista ceva mai rau decat sa-ti fie frica; sa cauti in aceasta frica un loc cat mai confortabil.

De multe ori am simtit ca scopurile pentru ca ne conturam cu creta pe trotuarul mintii viitorul sunt inutile. Ne chinuim sa invatam, sa supravietuim, sa mancam sanatos, sa ne intarim sistemul imunitar, sa ne cautam fericirea alaturi de o persoana. Si toate pana cand? Unde se va spune stop. Undeva fericirea va inceta sa mai existe, la fel cum se stinge flacara unei lumanari. Si atunci?

Oricum, gandurile astea mi-au trecut. Am invatat sa gandesc mai putin. E mai simplu cateodata. Zilele trec si imi tot doresc schimbarea. De data asta va veni in curand. Inevitabil ma voi schimba. Si voi scrie aici. Voi scrie pentru a-mi aminti mie, nu mamei, nu surorii si nu prietenilor care imi citesc blogul. Vreau sa imi amintesc mie cum eram si vreau sa ma bucur de cum voi fi.

Totusi, chiar daca am avut si am in continuare un miliard de ganduri pe care nu le pot controla vreau sa ma uit la viata mea si sa ies pentru prima oara din lumea mintii mele.

Am fost la o intalnire…

Si nu imi fac griji ca tipul va citi blogul meu pentru ca:

1. Este prea ocupat cu propria lui viata perfecta pentru a mai avea timp liber de “pierdut” pe bloguri.

2. Nu stie nimic despre mine, in afara faptul ca ma cheama Oana. Ce bine sa ai doua nume!

3. Nu sunt sigura ca stie sa citeasca! (nu recunoaste alte simboluri in afara de cifre si siglele masinilor)

(Inainte de a incepe…imi tremura degetul aratator de la mana stanga. Oare e un semn?)

Ne-am intalnit. Detalii de genul locatie, ora, zi, vreme sunt total inutile, asa ca o sa va scutesc din start. Prima replica in afara de cele penibile referitoare la intarzieri, locatie, vreme a fost: “Povesteste-mi despre tine, Oana. Cu ce te ocupi?”

I-am povestit in 10 minute cam tot ce aveam si ce trebuia sa zic, ca pentru prima intalnire. Ma asteptam sa urmeze un dialog placut intre noi, in care ne vom descoperi cunostiinte, interese, dorinte comune. Dar de ce imi era frica nu am scapat. Nici macar nu am incercat sa imi ascund oftatul. Intalnirea urma sa fie un dezastru, la care contribuia numarul agasant al cuplurilor care se simteau atat de bine din jurul nostru.

Mi-am dat seama imediat ca el nici macar nu ascultase ce ii povestisem eu. A adresat o intebare aparent politicoasa doar pentru a putea incepe un monolog despre el si despre cat de grozav este.

“Eu lucrez la bla bla bla…o caruta de bani..eu, eu eu insumi, sa fii cunoscut, respectat, bla bla, muncesti mult, bla, petreci mult, eu, al meu, imi apartine, apartamentul meu scmp, masina mea scumpa, vacantele mele scumpe, schiurile mele scumpe, casa de vacanta, munte, mare, prieteni, bani, distractie, eu, eu EUU..”

Mi-am dat seama ca puteam foarte bine sa ii spun ca sunt ingrijitoare de hamsteri albi, profesoara de canto clasic, inventatoarea ghilimelelor sau orice alta prostie, ca el doar astepta ca eu sa termin. Probabil isi imagina ca seara se va termina plimbandu-ne cu masina lui scumpa pana la apartamentul lui scump si maine dimineata nu va trebui sa isi aminteasca decat numele meu. Nu e ca si cum l-ar fi intrebat vreodata vreo tipa daca isi aminteste numele profesorului ei preferat de la facultate, nu va sti nici daca e sau nu la facultate, nici macar varsta ei, poate il va interesa doar daca e trecuta de 18 sau nu.

Chiar aveam o problema, vroiam sa vorbesc cu cineva, un om matur care ar stie sa dea un sfat bun de urmat unei copile (uneori naiva, vorbeste lumea). Totul s-a sfarsit inainte de a incepe si e cel mai bine. In plus, nu a durat decat o alta zi pentru el sa gaseasca alta si sa il vad in masina lui scumpa cu o tipa bruneta. Poate si-a dat seama ca blondele nu sunt chiar atat de proaste cum scrie in “tipar”. Oricum a uitat numele meu si mi-as dori sa am o memorie atat de scurta incat sa uit si eu de existenta lui si a altor baieti de acelasi gen.

Not another love/life story..

Intr-un dintre cartile sale, “Cele cinci limbaje ale iubirii”, Gary Chapman scria despre incapacitatea cuplurilor de a gasi un numitor comun in relatia lor si bineinteles, despre faptul ca nu stim sa vedem si sa ascultam ceea ce ne arata atat de clar celalalt. Totusi, principala problema este sa intelegam modul de a iubi a fiecaruia si sa oferim un limbaj satisfacator pentru persoana de langa noi.

Cele cinci limbaje ale iubirii sunt cuvintele de incurajare, timpul acordat, primirea de daruri, serviciile si mingiierile fizice. Nu le avem pe toate, ci maxim doua. Trebuie sa ne gandim ce anume ne face cu adevarat fericiti, chiar daca toate limbajele ne comunica afectiunea.

Nu v-am mai vorbit de mult despre sentimentele mele. Ei da, stiu ca e posibil ca uneori sa va imaginati ca nu am, dar surprinzator exista si o mica parte a mea sensibila (ma dau mare va dati seama, ca de fapt plang si la tom si jerry). Am simtit nevoia de o introducere pentru a va marturisi acum si pentru totdeauna ca limbajul meu de iubire este timpul acordat.

Nu cuvintele de incurajare spuse uneori si la telefon, nu cadourile scumpe sau amintirile hand made (chiar daca sunt simpatice), nu faptul ca cineva face lucruri pentru mine (pentru ca de multe ori se pot trimite si intermediari), nu nici mangaierile fizice…ci timpul. Da, timpul mi se pare foarte important. Daca o persoana isi planuieste sa stea o ora, 5 ore, o zi intreaga cu mine, atunci ma simt cu adevarat apreciata si importanta. O ora petrecuta in bratele cuiva mi se par mai pretioase decat orice alte momente importante ale relatiei noastre.

Exista totusi un baiat. Un baiat care ar avea mare nevoie sa citeasca blog-ul meu pentru a intelege anumite aspecte. Imi doresc de multe ori sa imi petrec timpul cu el, ma uit la telefon, incerc sa trimit un mesaj, il sterg. Nu, nu pot sa ii spun eu direct. Mi-e dor de tine!! Atunci cand totusi se intampla sa vorbim, incercam sa ne vedem, dar el munceste, mie imi apare o problema. Ma gandesc poate ar trebui sa ma schimb radical si sa imi aleg alt limbaj al iubirii, insa nimic nu ma face mai fericita.

De multe ori ma grabesc, practic alerg pe strada, sunt aproape de intarziere, dar mereu punctuala, insa…imi place totusi sa pierd timpul. De fapt, sa il castig. Mi se pare ca e un premiu pe care il castig fiecare minut petrecut cu o persoana draga (acea persoana). Nu e iubire, nu e indragostire, e o placere care nu are nicio descriere. In “Brida”, Paulo Coelho incerca sa gaseasca prin intermediul personajelor sale puntea dintre vizibil si invizibil. Dupa peste 100 de pagini, raspunsul este tot incert.

Eu am gasit-o. Dar e doar o teorie a mea pentru ca inca nu mi s-a putut materializa in pofida faptului ca mi-am dorit. M-am saturat de lucruri materiale. De sucuri si beri la tot felul de terase, de mancaruri, de cluburi pline de oameni indiferenti care traiesc dupa niste reguli atat de simple (bani, femei/barbati…cam gata), de parcuri, de locuri “speciale”, pentru o anumita categorie de oameni, unde nu sunt bineveniti toti, desi e in aer liber.

Supunem relatiile noastre unor teste capricioase si alambicate care ne trasforma pe toti in niste ignoranti. Eu ma gandesc la lucruri materiale si la evenimente, la cum m-as descurca in societate, cum sa imi ascund anumite sentimente. De ce fac asta? Sa ma protejez. sa ma apar sa nu sufar. Suferinta aceea dura, care inseamna timp.

Singura de Valentine’s Day? Si ce daca? :)

Ei bine, eu sunt una dintre acele bestii groaznice de care se fereste toata lumea in ziua de Valentine’s day. Probabil exista traditia ca daca stai cu cineva singur in aceasta zi atat de importanta (fass) purtatoare de inteles mitico-magic ei avea 7 ani de ghinion. Era sa zic o prostie…dar plm sunt pe blog-ul meu personal si as iesi din sfera eticului.

Dupa cum ziceam, nu suport spiritul Craciunului dus pana la extrem, cand toata lumea nu viseaza altceva decat mosi, oameni de zapada, brazi, globuri aurii si semineuri cu foc care arde mocnit; ei bine, acelasi sentiment il am si pentru acest 14 februarie. Aseara m-am uitat la stiri si am vazut ce alte minunatii au mai inventat oamenii pentru “sarbatoarea” asta nationala. Trandafiri imprimati cu “Te iubesc, esti viata mea…”, lantisoare cu pandantiv “cusca” in care fiecare isi pune o perla pe care o scoate singur din scoica, crini imperiali de zahar, creme, lumanari, pasta de migdale pentru masaj (groaznic!), si multe altele. Sarbatorile astea au devenit doar niste afaceri pentru comercianti, iar oamenii cad in plasa lor de fiecare data.

Pana la urma de ce iti trebuie o zi pentru a sarbatori dragostea? Toti baietii saracii fac economii sa scoata fetele in oras, cu totii strang bani pentru cadouri si se simt frustrati daca nu ofera ceva la fel de scump si de frumos precum al partenerului, isi pun toate “pilele” la lucru pentru a gasi o masa la un restaurant frumos, etc. Pentru ce? Nu ar fi mai frumos ca atunci cand toti oamenii sunt tristi, intr-o zi precum 27 noiembrie, fara nicio semnificatie, intr-o zi de miercuri, la 2 dupa amiaza sa iti surprinzi perechea cu un sarut din inima, cu un mesaj, cu o fotografie instantanee pe care apoi sa o inramezi si sa devina obiectul de baza pe biroul tau sau pur si simplu cu o vizita la servici, la scoala, oriunde pentru a-i spune ca iti era dor? Continuă lectura Singura de Valentine’s Day? Si ce daca? 🙂

Marea mea dilema: timp sau bani?

Exista doua tipuri de copii. Cei care spun: “Parintii mei nu sunt niciodata acasa!” si cei care spun: “M-am saturat sa nu imi pot permite nimic pentru ca nu au parintii mei bani!”. Totusi, ambele parti au ceea ce isi doresc ceilalti. Unii au banii, unii au timpul petrecut cu familia.

Ne dorim si bani, dar si o viata frumoasa inconjurati de oamenii dragi. Cred ca una dintre cele mai importante trasaturi a faptului ca suntem umani este ca oricat am incerca vom gresi. Cred ca pe la varsta mea este momentul in care trebuie sa ne hotaram si sa alegem. Deci, ce sa fac? Sa imi ignor de pe acum familia, prietenii si sa ma apuc sa muncesc neincetat pentru un viitor mai bun sau sa astept si sa ma bucur inca de viata linistita pe care o am?

Oare un copil facut “pe fuga” crescut cu 10 bone diferite pentru ca sunt alese si ele “pe fuga”, care isi va petrece copilaria intr-o vila plina cu tot ce isi doreste, dar totusi goala va fi mai fericit decat un copil care creste langa mama lui intr-un apartament de doua camere, doar cu 3-4 jucarii cumparate cu efort din partea parintilor?

Generatia noastra a fost totusi ferita sa isi formeze conceptii inca din copilarie, dar acum, copii stiu una si buna. Banul aduce fericirea. Cand eram mica ma jucam cu toti copii pe care ii vedeam si nu ma interesa ce masina conduce tatal lui sau in ce casa sta. Imi puneam mainile la ochi si tot ce trebuia sa stiu este cum arata copii pentru a castiga jocul de’a v-ati ascunselea.

Acum, in fata blocului meu, in locul unde ne strangeam si fete si baieti sa jucam elasticul, se aduna doar vreo 3 fetite si 4 baieti si se uita pe youtube de pe telefoanele lor. Ceilalti, care inca se joaca cu o minge sparta, alearga si incearca sa nu se uite la “grupul vesel”. Oare asta e fericirea copiilor?

Oare copilul meu ma va judeca daca nu o sa ii pot oferi de la varsta de 12 ani ultimele noutati in materie de tehnologie sau ma va aprecia pentru ca ii sunt alaturi? Mi-e teama de faptul ca desi nu am inca copil, nici familie, am din ce in ce mai putin timp liber. Eu o apreciez pe mama pentru timpul pe care l-a petrecut cu mine si pentru ca a fost mereu langa mine atunci cand am avut nevoie. Nu aveam nevoie de mai mult. Adevarul e ca un elastic sau o bucata de creta erau “jucarii” destul de ieftine, dar care totusi mie imi aduceau fericirea.

O sa ma judec singura daca nu o sa am ce sa ofer familiei mele, dar o sa mor de tristete daca as fi nevoita sa fiu departe cand copilul meu spune prima oara “mama” sau cand face primii pasi.

Voi ce ati face? Ati renunta la timp pentru bani? Nu cred ca am sa pot sa raspund la dilema asta prea curand.

Cine nu are pistrui sa îşi cumpere!

Cât de simpatică este faţa unui om cu pistrui. Punctele alea mici şi rozalii care te fac să zâmbeşti în orice situaţie. De ce să te ascunzi de ei? De ce să acoperi cu fond de ten, cu pudra sau anticearcăn acele semne pe care cineva s-a gândit să ţi le dea tocmai ţie. Să fii diferit de ceilalţi.

S-a format o concepţie (proastă) că un ten fara nicio urmă este perfect. Eu cred că este de fapt impersonal. Nu transmite nimic, la fel cum o construcţie din sticlă nu îţi trezeşte niciun sentiment, în schimb ce o ruina este o opera de artă. Cu toţii avem pistruii noştri. Sunt de fapt toate acele mici imperfecţiuni ale fiecăruia care ne descriu personalitatea. Când eram mai mică chiar mă interesa foarte mult părerea celorlalţi despre mine, aproape că nu mai aveam opinia mea. Mă caracterizau alţii indirect şi începeam să cred că aşa sunt.

Cea mai mică remarcă de rău mă făcea să pornesc cu stângul într-o altă zi plină de incertitudini asupra proprie-mi persoane, până când am învăţat să mă plac. Să mă accept aşa cum sunt şi să mă bucur de toţi pistruii mei în fiecare zi. Poate cu timpul îmi mai dispărea câte un pistrui căruia îi lua locul altul, dar totul se făcea din voinţa mea.

Am devenit mai puternică şi dacă aş fi ştiut că aşa te poti simţi mi-aş fi spus cu multă vreme înainte să nu îmi fac griji pentru că îmi voi găsi un mod de a alunga toate vorbele rele şi mă pot uita in oglindă zâmbind.

O faţa fără pistrui este ca un cer fără stele, ca un câmp fără flori, ca o pădure fără animale, ca un râu fără apă, ca o bucătărie fără aragaz, ca un Galaţi fără BMW-uri şi peşti.. [ 🙂 ) ]. Nu se leagă. Perfecţiunea nu este pentru oameni. E pentru celelalte alte lucruri ale vieţii. De ce să iroseşti anii şi să nu te iubeşti pe tine? De ce să vrei, să te ambiţionezi să iubeşti doar ceea ce zic ceilalţi despre tine?

De câte ori nu v-aţi gândit…oare ce o să zică lumea despre mine dacă fac asta? Dar de fapt în sufletul vostru se afla o dorinţa puternică. Poate ar trebui să învăţăm unele dintre principiile celor care asculta manele în autobuz fără să le pese de ceilalţi. Nu îi judeca. Tu ai putea să faci ceva ce îţi face plăcere şi să fii şi mândru de asta? Unii poate exagerează, dar daca am lua puţin din curajul lor, nu ne-am mai pierde atât de mult timp gândindu-ne la alţii.

Câteodată mă simt ca o fetiţă care încă nu şi-a găsit locul în lume, dar îmi revin repede când “oglinda se uită la mine” şi mă învaţă să mă apreciez pentru ceea ce sunt eu şi să nu mai ascult ce zic persoanele care îşi formează concepţii fără să aibă un argument solid.

Eu chiar am pistrui. Şi îi iubesc!

Let the sun illuminate the words that you can not find…

Mi-as dori…sa am mai multa imaginatie. As vrea sa am mai mult timp sa citesc, sa gandesc, sa scriu. Nu vreau sa ma mecanizez. Am un program haotic, la 6 ma trezesc, la 12 maxim 1 si cu 2 energizante baute si cafele, tot adorm. Si urmatoarea zi iar. Cand am “ferestre” parca in fiecare zi se gaseste ceva de facut. Mai o cafea, mai o tema pe o terasa, o mica plimbare prin magazine 😀 . Pana si timpul liber, nu mai e timp liber.

Acum inteleg de ce scriitorii de carti se retrag in locuri linistite, in mediul rural, unde au o priveliste frumoasa de la fereastra sau de pe terasa casei. Orasul iti absoarbe toata imaginatia si toate gandurile fluctuante, care iti nasc in minte tot felul de contradictii. Si ce se intampla? Stai o ora sa scrii un lead de 10 randuri si te blochezi! Orice cuvintel pare sa cantareasca o tona si butoanele tastaturii devin din ce in ce mai incrucisate.

La expozitia de cai am intalnit un tip de la ferma care mi-a propus sa ma mut la el, pentru o eventuala uniune pe viata. Ma gandesc serios la acesta propunere! 🙂 ) Uniune inseamna legatura dintre doua persoane care urmaresc apararea unor interese pentru realizarea unor scopuri comune. Nu prea avem scopuri comune, dar ne aparam interesele! 🙂 )

In caz ca sunteti curiosi ce mai fac….numai bine!

Vintage de România

Românii au încercat dintotdeauna să copieze. Mereu am fost în urma tuturor curentelor din pictură, sculptură, muzică şi mai nou din lumea modei.

Termeni şi curente care în New York sau Paris au devenit deja stiluri de viaţa la noi abia încep sa înmugurească şi ne prefacem că suntem atotştiutori şi ne simţim moderni. Am tot auzit fete prin jurul meu susţinând că le place stilul “vintage”. Ce înseamna de fapt vintage?

Este binecunoscut faptul că toate piesele vestimentare care s-au creat înainte de anul 1920 nu se pot afla pe corpul niciunei domnişoare, ci se găsesc mai degrabă în muzee, reprezentând modele pentru noii designeri. Însă, după anul 1920 până în anul 1980, hainele au căpătat o nouă forma, mult mai accesibilă publicului larg din ziua de astăzi.

Aceste creaţii vechi, împreună cu accesoriile şi încălţămintea se încadrează în curentul “vintage”. Nu e vintage rochia mamei de acum 4 ani şi nici fusta bunicii făcută de croitoreasa din bloc acum 2 ani.

Totuşi, acum că am stabilit ce reprezintă acest vintage, vă întreb, fetelor (dar, şi baieţilor) de ce vă este frică de magazinele second hand? De ce nu putem lua curentele din străinătate aşa cum sunt percepute acolo? De ce târgurile de genul “My Grandma’s Backyard” sunt evitate? De multe ori hainele vechi au mai mult personalitate decât etichetele pe care le purtam. Practic nu se mai poartă hainele, ci doar eticheta. Cred ca e o idee bună să se creeze haine doar din etichete să se vadă brandul mare şi clar.

Vintage nu înseamnă să te duci în mall-uri şi să cauţi haine cu influienţă veche. Nu cred că mai există atât snobism ca al romănilor în vreo altă ţară. Eu recunosc că încă nu îmi place stilul ăsta, dar îi admir pe cei care au curajul să iasă din tipare şi să fie originali. Chiar am fost în magazine second-hand, dar în Galaţi este foarte puţin probabil să găsesc ceva interesant. In plus, hainele de aici nu sunt mai vechi de 10 ani şi de cele mai multe ori nu au personalitatea specifică hainelor vintage.

Totuşi, în Bucureşti sau în alte oraşe mai mari există magazine care aduc haine noi săptămânal şi unde poţi găsi pantofi, haine, accesorii chiar draguţe şi unicate. Majoritatea au nişte reduceri, care pur şi simplu redefinesc noţiunea de ieftin.

Nu trebuie să căutăm frumuseţea în branduri pentru că vom ajunge niste jucării cu cheiţă pe care o vor învărti designerii după bunul lor plac. Bunica mea mi-a spus într-o zi când mă contraziceam cu ea că sufăr de “insuficienţă şi nemulţumire cronică”! Încep să îi dau dreptate; parcă nimic nu îmi convine şi nimic nu e cum mi-ar plăcea mie. Dar, m-am săturat să fie atâtea concepţii greşite în jurul meu, pe care nu le pot schimba şi trebuie să le accept. De ce să accept să mă îmbrac, să mănânc, să mă joc sau să traiesc după anumite “meniuri” puse pe masa de toţi “chelnerii” din viaţa mea?

Ar trebui să fim mai deschişi, suntem un popor de oameni limitaţi. Aşa mi se pare mie. De fapt, majoritatea tăcută este condusă de 2-3 exemplare, care devin modele.

Se poate sa mai si zambim?

Mai multe persoane (printre care si sora mea, haha) imi spun ca sunt o pesimista de fapt. Ca sunt ca Mircea Badea caruia nu ii convine nimic si ca am devenit o pretentioasa. De ce? Pentru ca nu imi plac sarbatorile, nu imi place muzica asta “noul trend” care obsedeaza pe toata lumea, nu imi plac petrecerile banale, grotesti in care toata lumea se imbata, dar nici cele prea fitoase.

Nu imi plac cluburile studentesti pentru ca sunt pline de marlani, dar nici cluburi precum “divinitatea nr 1″ din Galati; la fel si cu oamenii, nici asa, nici asa. Prietenii mei spun ca e bine sa fiu selectiva, dar ca de fapt exagerez; ca de fapt cand eram mai mica eram mai sociabila si ca acum greu imi intra cineva in “zona prieteniei”.

Stiti ceva? Nu aveti dreptate! Ha, ce bine ma simt! 😀 Eu ma bucur de multe in viata si sunt optimista, imi plac multe si ma fac sa zambesc o multitudine de intamplari si lucruri. De fapt, sunt atat de optimista si fericita incat parca am in fiecare zi in geanta un rasarit de soare la care ma uit mereu cand exista posibilitatea sa ma intristez.

De fapt, toti oamenii ar putea sa fie optimisti, daca si-ar dori asta. Nu conteaza cat de multi bani ai, ce masina conduci sau pe cine ai la brat, motive de bucurie sunt multiple. Eu n-am nici bani, nici masina si sunt si singura si totusi gasesc motive sa zambesc zilnic. Faptul ca (recunosc) m-am transformat putin si am devenit mai stricta in ceea ce priveste viata mea se datoreaza tot faptului ca incerc mereu sa fiu fericita. De ce sa suport ceva care nu imi face placere, cand de fapt am o alternativa? Mereu exista o alternativa pentru a fi intr-adevar fericit. Trebuie doar sa crezi si sa vrei.

De ce viata e frumoasa? Pentru ca e singura pe care o avem.

Naturaletea – privita ca o boala !

Am citit intr-o revista ca in urma unei campanii s-a descoperit ca 67% dintre femei nu ar iesi din casa nemachiate. Mi se pare infiorator si desi nu as vrea sa cred, mie nu imi trebuie studii si chestionare pentru ca observ acest lucru zilnic pe strada.

Saptamana asta a fost extrem de incarcata, plecam la 7 de acasa si ajungeam pe la 10-11, cand nu imi puneam permite luxul sa adorm, ci aveam alte lucruri de pus la punct pentru a doua zi. Asta este si motivul care m-a determinat sa plec de multe ori nemachiata din casa.

De multe ori mi se intampla acelasi lucru si m-am saturat de conceptiile din jurul nostru. Chiar si colegele de la facultate ma intrebau daca imi este rau, ca par palida (pentru ca nu m-am dat cu blush), fetele de pe strada se uitau mirate cand ma scarpinam la ochi ca si cum as fi incalcat una dintre legile existentei, baietii totusi, nici nu observa.

Aici vroiam sa ajung….fetelor, baietii nu observa!! Observa insa tonele de fond de ten, rujurile rezistente roz aprins, fardurile fumurii aplicate pana la spancene (si dupa acestea, ca de multe ori nici nu se mai observa la cat de pensate sunt), fardul de obraz prea rosu, toate acestea care aplicate toate odata va fac sa aratati ca un clovn. Un clovn diabolic insa, nu unul care te face sa razi, ci te infioara. Continuă lectura Naturaletea – privita ca o boala !