Cub de zahar

Ceea ce mi s-a intamplat si altadata mi s-a intamplat pana la urma si acum. Am avut o stare de efervescenta, dar dupa ce a trecut exaltarea provocata de ea, am ramas cu o senzatie de gol. In plus, datorita faptului ca de data aceasta am avut martori, lucrurile s-au agravat. Martorul principal s-a apropiat de mine si mi-a pus pe o tava toata lumea, inchisa intr-o ceasca de cafea.

Nu beau cafea, e prea amara pentru gusturile mele si nici macar ea nu ma tine treaza atunci cand ma incapatanez sa inchid ochii. Inchid ochii si refuz lumina sa imi ajunga pe retina. Dar, acum e diferit. Ceasca de cafea s-a transformat, e buna, calda si desi este neagra, pot sa vad fundul cestii. El i-a adaugat un cub de zahar!

Un cub atat de mic, dar pentru o lume (pardon, cafea) atat de mare si neagra poate reprezenta totul. Dupa cum vedeti , nu ma feresc sa imi recunosc defectele. Sunt chiar inclinata sa le exagerez intr-un sens. Adica sunt gata sa accept ca defectele mele s-au transformat in destin. Ceea ce in adancul meu nu vreau sa cred.

Fericire. Cubul e fericire.

Fericirea e sa privesti un copil jucandu-se cu balonase de sapun, sa te uiti in ochii unui caine si sa ii citesti dragostea chiar daca nu l-ai mangaiat azi, sa primesti in fiecare zi un salut prietenesc de la un bun prieten, sa mananci miere din borcan la bunica la tara si sa te murdaresti pe nas, sa aiba cine sa te alinte atunci cand te-ai lovit cu piciorul de marginea patului….fericire e….ca cineva sa iti indulceasca viata…

Viata mai dulce te face sa faci lucruri de care nu erai constient cand inca nu puteai sa vezi fundul cestii. Te face sa te surprinzi in vitrinele magazinelor..zambind, sa uiti sensul cuvantului “ura”, sa te trezesti dimineata nerabdator sa incepi o noua zi, sa uiti in ce zi esti si doar sa traiesti, sa iti umpli noptile cu vise, Sa astepti, sa iti doresti, sa ajungi sa iubesti.

In sfarsit…fiica ratacitoare revine!

De fapt, nu vroiam sa scriu, dar presiunea fanilor mei a devenit prea puternica si am cedat! Toata ziua: “Te rugaaam, te rugaaam”. Nu am mai suportat!

Acum o sa imi iau un interviu singura pentru a incerca sa va raspund la cele 100 de intrebari (se pot rezuma la 5) pe care mi le adresati.

1. De ce nu am scris nimic pana acum despre viata din Almeria?

Raspuns: Pentru ca mi se parea penal sa incep sa scriu la fiecare pas: “Ce frumos e, nu mai pot de fericire! Totul este superb. Apartament, zona, clima, facultate, Alexandra (love u girl), prieteni..TOT!” La inceput, inainte sa plec, cand era doar gandul unei noi vieti, ma gandeam ca o sa fie ca o renastere a blogului meu si ca tot studentii Erasmus vor citi despre cum e viata departe.

Dar…s-a dovedit ca nu pot. Da, ok, ma iubesc! 🙂 ) Dar trebuie sa o fac in liniste, intelegi voi? Nu e corect, blogul asta mi-a fost prieten cand vroiam sa spun ceva (subtil) si nimeni sa nu se prinda ce vreau de fapt sa zic. Dar eu ma simteam bine ca ma eliberez. Acum, totul e pe fata! Nu vreau sa zic nimic subtil! Sunt fericita, cum probabil nu am fost niciodata! Sau poate la fel ca atunci cand am luat prima oara premiul intai cu coronita!

2. Ce ai putea sa zici acum despre Almeria?

“Ce frumos e, nu mai pot de fericire! Totul este superb. Apartament, zona, clima, facultate, Alexandra (love u girl), prieteni..TOT!”

3. Serios vorbind..ce faci fataaa?? 🙂 )

Ce fac? Hmm…Ma duc la facultate, fac de mancare, ma duc la cumparaturi, ies in cluburi. Nu neaparat in ordinea asta!

4. Fii serioasa te rog!

Cine nu a luat vreodata o bursa Erasmus, trebuie sa faca tot posibilul sa o obtina!

5. Este ceva ce te deranjeaza?

Da! Faptul ca studentii din Romania sunt atat de frustrati din cauza sistemului de invatamant prost din Romania, cand de fapt nu stiu cum e in alta parte. Daca considerati ca secretarele sunt rele, bucurati-va ca macar exista cineva care sa tipe la voi. Aici nici nu le gasesti cand trebuie. Toata lumea isi pauze cand ti-e lumea mai draga. Nu exista decani, rectorul e undeva plecat in alte tari mereu, iti poti pierde mult mai mult timp ca in Romania sa faci rost de semnaturi, de acte, de orice.

Diferenta e ca aici toata lumea e multumita si intelege de ce se intampla asta. Nimeni nu comenteaza, nimeni nu face greve studentesti si nu se proteasteaza asa mult. Stiti cuvantul mentalitate? Aici mi s-a schimbat ideea despre sensul acestui cuvant!

As mai scrie multe, dar dupa cum am zis, nu stiu cum sa incep si nu vreau sa para ca ma laud, ce tare sunt eu doamne! E frumos si orice mic sacrificiu pe care l-am facut sa ajung aici, merita cu varf si indesat!

Revin cu alte posturi! Promit!

Cum să îți îmbunătățești viața…

Și nu…n-am să vorbesc despre moduri în care se pot sparge bancomate, nici despre cum poți persuada o fată să faceți “bani împreună” și nici măcar despre cum să transformi o dacie într-un bmw în doar 2 săptămâni. Nu…o să vorbesc despre lucruri minore, dar esențiale care ar trebui să vă aducă mai multe zâmbete pe fața decat banii.

1. Dacă sunt oameni care ne plac și oameni pe care nu ni-i dorim în preajmă, această diferență se datorează doar felului în care cei indezirabili au exclus puterea conduitei elegante din setul de criterii după care îi judecă pe cei din jur. Rar ne alegem prietenii în funcție de IQ.

2. Și cuplurile tot din rutina detaliilor ignorate se îndepărtează și se despart. Compatibilitățile între oameni sunt rezultatul felului în care fiecare își ajustează clipă de clipă comportamentul, gesturile și reacțiile fața de ceilalți. Dacă avem grijă să păstrăm zâmbetul, dacă n-am uitat să îi facem surprize frumoase partenerului de viață, așa cum o făceam la începutul pasiunii noastre, dacă respectăm la fel de riguros criteriile de adaptare și normele de comportament și acasă, și la serviciu, și în societate atunci cu siguranța ne vom bucura de o relație frumoasă respectând cuvintele preotului: “până când…”

3. Dacă suntem la fel de flexibili și toleranți cu prietenii vechi așa cum eram atunci când ne-am descoperit, dacă știm să ne păstrăm entuziasmul la fel de proaspăt la întâlnirile de zi cu zi din familie și la cele întâmplătoare cu amicii pe stradă…cu alte cuvinte…daca nu abdicăm de la purtarea ireproșabilă în fiecare moment, atunci relațiile cu ceilalți vor fi mai frumoase, mai lungi, mai trainice și ne vor îmbogăți mai mult decât spargerea acelui bancomat despre care vorbeam.

4. Învață să fii tolerant! Toleranța e forma de exprimare a firilor superioare, dar se poate exersa cu succes daca înveți să fii atent la lipsurile tale și nu la neputințele celorlalți.

5. Moderația, decența și gesturile prevenitoare, atenția la detalii, la nuanțe sunt formele de manifestare elegantă pe care le admirăm necondiționat la cei pe care i-am ridicat la rangul de modele. Nu este greu să ni le asimilăm!

6. ….Nu mai scriu…

De fapt nu cred că are niciun rost. Până la urmă totul ține de atitudinea pe care fiecare alege să o adopte. Știu prea mulți oameni care au prea multe centudini, iar acestea le-au opturat puterea de a mai asimilia. Știu oameni frustrați alături de care dialogul este mereu o povară, căci lor mereu “li se pare”și mereu își traduc neputințele în încrâncenare.

Știu oameni bogați care își etalează bunăstarea și socotesc că averea poate să cumpere și rafinament. Știu oameni care vorbec cel mai mult despre alții și niciodată despre idei, despre valori sau despre fenomene cu mult mai însemnate decât ultimul divorț din paginile tabloidelor. Știu femei care își acceptă condiția inferioară și dependența absolută de un bărbat. Știu femei care nu își dau voie la îndrăzneală, la cutezanța lipsei de inhibiții și la libertatea de a alege un altfel de destin.

Eu iubesc viața și pe cei ce o iubesc necondiționat. Împrumut mereu din știința celor mai instruiți, mă înconjor de oameni constructivi, echilibrați și care vor să fie în fiecare zi mai deștepți decât ieri. La rândul meu, împărtășesc generos din ceea ce am acumulat, cu speranța vie că astfel vom ajunge cu toții sa prețuim doar lucrurile fundamentale și că numitorul comun al lumii spre care ne îndreptăm va deveni “mai bine” în loc de “mai mult”.

…inca putin…

Ultimele urme de sarut al soarelui au disparut de pe pielea mea, supermarket-urile sunt pline de rechizite, prima frunza isi ia la revedere de la fostele prietene si zboara incet spre pamant…nu putem intoarce timpul. A venit toamna! Un anotimp melancolic, trist, primul semn ca iarna geroasa va veni si va ascunde sub nori razele soarelui…asta ar spune unii.

Pentru mine, toamna asta reprezinta un nou inceput. Un inceput departe de prieteni, de casa, de oras, dar mai imbucurator ca oricare altul. O prietena foarte buna langa mine, un apartament frumos mobilat doar pentru noi doua, un oras-statiune de vara, colegi noi, sistem de invatamant imbunatatit….si mai sunt doar 10 zile.

Initial totul parea o gluma. Profesoara de engleza la curs aducea un subiect neinteresant in discutie si toti faceam galagie. In prima ora nu eram pregatiti sa ascultam aberatii despre…erasmus. Aa…da..o bursa. A doua ora devenea mai interesanta discutia si aducand mai multe indicii pe la a traia intalnire profesoara deja ne cucerise pe mine si pe Alexandra.

Nimeni nu stia, era o joaca, o gluma, vorbeam in pauza cu profesoara. Apoi au urmat inscrierile. Ne-am facut dosar…parintii nostri nici nu stiau. Abia cand ne-am apucat sa invatam pentru examen treaba devenea un pic mai serioasa. Am cautat variante, am studiat pe internet si ghinion…nu ne placea nicio varianta.

Pentru domeniul nostru tarile erau Franta si Belgia. Niciuna nu ne atragea sub nici o forma, pana am vazut pe lista..Spania, orasul Almeria. Ne-am uitat pe net si ne-am indragostit la prima vedere. Dar era pentru alt domeniu. De aici a inceput stresul. Oare ne vor primi, oare nu?

Prima bucurie a venit odata cu aflarea rezultatelor de la examene. Am luat amandoua. Apoi urma ce era mai greu… sedinta…. Ne intalneam toti care au depus dosarul si au luat examenul si ne sortau in functie de medie. De la 10…. Primul…unde vrei? Al doilea..? Si tot asa.. Stresul era mare.

De la inceput ne-au spus ca nu ne lasa sa plecam. Noi nu renuntasem inca. Fetele care puteau sa ia in Spania fara probleme..au ales Franta. Practic ne schimbam bursele. A venit randul nostru. Ne-am certat, am sustinut ca avem materii comune, am facut tabele, echivalari…pana la urma…au zis…sa vedem daca pana la sfarsit nu vrea nimeni acolo.

Fulgere care lovesc de mai multe ori in acelasi loc

Admir alpinistii care se pot bucura la maximum atunci cand cuceresc un nou varf, ignorand gerul, oboseala, foamea, tristetea sau alte stari pe care un urcus greu ti le poate trezi. Ii apreciez pe toti minerii care pot avea sentimente de satifactie sau placere atunci cand decopera o noua cale subterana sau o mica piatra deja slefuita de natura pe care o vor pastra ca o amuleta.

Cu toate astea, starile lor sunt diferite. Unii au sentimente de libertate, se simt puternici, pot vedea toata lumea care se afla practic la picioarele lor. Ceilalti se simt nesemnificativi si mici, de multe ori neajutorati, dar totusi puternici. Ei au cucerit parti ale pamantului pe care nimeni altcineva nu le va mai putea vedea.

Dar cine ar putea uni aceste stari si totusi sa se simta multumit? Ar putea un alpinist sa sara cu parasuta de pe varful muntelui pana in inima pamantului? Ar putea un miner sa iasa din subteran si sa escalezede cele mai inalte varfuri?

Este imposibil nu? Nu chiar! Fara sa stiti, poate, multi dintre voi ati fost pe rand in locul minerului sau in locul alpinistului. Un exemplu concret. Adormi in bratele iubitului tau pe care pur si simplu il adori si in mintea ta iti imaginezi in momentele alea cum o sa va mutati impreuna, cum o sa va casatoriti.

Bratele lui in jurul tau te incalzesc pe interior, sarutul lui pe umarul tau iti intra in piele, mana lui in parul tau te face sa adormi visand ca esti cea mai iubita fiinta de pe pamant. Acum esti la fel ca un alptinist de 14 ani care a cucerit pentru prima oara Vf. Omu sau ca un copil care a intrat pentru prima oara in mina tatalui sau si este fascinat de fiecare pietricica pe care o gaseste acolo.

Dar apoi. Te trezesti. Nu mai e langa tine. Se aud voci. Nu le intelegi, iti este greu sa te desparti de visul tau superb. Doua picioare in usa te fac sa deschizi de tot “ochii aia mari si blanzi” de care vorbea el. Apoi auzi: “Da-mi hainele inapoi! Te urasc! Vreau sa ma bati sa ma duc la politie!”.

El inchide usa, o impinge, se cearta in timp ce tu stai in cealalta camera total ingrozita. Acum da! Esti un alpinist de 14 ani total infricosat de primul varf pe care a urcat si impins spre un abis caruia nu i se vede capatul. Acum da! Esti copilul unui miner care esti fortat sa lasi fascinatia ta pentru a urca singur un munte plin de bestii, unde nu esti in siguranta nicio clipa.

Nu stii unde sa te indrepti. Nicio cale nu pare usoara. Era mult mai simplu cand stateai. Cand nu trebuia sa te misti in nicio directie. Fiecare era fericit in mediul sau.

Daca v-a lovit vreodata un fulger, nu il incalziti, nu ii luati apararea, nu il fotografiati pentru a ramane amintire…fugiti! Fulgerul poate sa loveasca de mai multe ori in acelasi loc!

Revenind dupa…cam mult timp…

Am avut prea multe ganduri. Nu stiam cum sa incep. Eram prinsa undeva intre Veronica lui Paulo Coelho si imblanzitorii de cobre ai lui Octavian Paler. Nu am vrut sa sporesc raul cu maniile mele, dar n-am stiut sau n-am indraznit sa fac nimic pentru micsorarea lui, uitand ca exista situatii cand e greu sa fii in acelasi timp discreta si nevinovata. In anumite circumstante, exista ceva mai rau decat sa-ti fie frica; sa cauti in aceasta frica un loc cat mai confortabil.

De multe ori am simtit ca scopurile pentru ca ne conturam cu creta pe trotuarul mintii viitorul sunt inutile. Ne chinuim sa invatam, sa supravietuim, sa mancam sanatos, sa ne intarim sistemul imunitar, sa ne cautam fericirea alaturi de o persoana. Si toate pana cand? Unde se va spune stop. Undeva fericirea va inceta sa mai existe, la fel cum se stinge flacara unei lumanari. Si atunci?

Oricum, gandurile astea mi-au trecut. Am invatat sa gandesc mai putin. E mai simplu cateodata. Zilele trec si imi tot doresc schimbarea. De data asta va veni in curand. Inevitabil ma voi schimba. Si voi scrie aici. Voi scrie pentru a-mi aminti mie, nu mamei, nu surorii si nu prietenilor care imi citesc blogul. Vreau sa imi amintesc mie cum eram si vreau sa ma bucur de cum voi fi.

Totusi, chiar daca am avut si am in continuare un miliard de ganduri pe care nu le pot controla vreau sa ma uit la viata mea si sa ies pentru prima oara din lumea mintii mele.

Am fost la o intalnire…

Si nu imi fac griji ca tipul va citi blogul meu pentru ca:

1. Este prea ocupat cu propria lui viata perfecta pentru a mai avea timp liber de “pierdut” pe bloguri.

2. Nu stie nimic despre mine, in afara faptul ca ma cheama Oana. Ce bine sa ai doua nume!

3. Nu sunt sigura ca stie sa citeasca! (nu recunoaste alte simboluri in afara de cifre si siglele masinilor)

(Inainte de a incepe…imi tremura degetul aratator de la mana stanga. Oare e un semn?)

Ne-am intalnit. Detalii de genul locatie, ora, zi, vreme sunt total inutile, asa ca o sa va scutesc din start. Prima replica in afara de cele penibile referitoare la intarzieri, locatie, vreme a fost: “Povesteste-mi despre tine, Oana. Cu ce te ocupi?”

I-am povestit in 10 minute cam tot ce aveam si ce trebuia sa zic, ca pentru prima intalnire. Ma asteptam sa urmeze un dialog placut intre noi, in care ne vom descoperi cunostiinte, interese, dorinte comune. Dar de ce imi era frica nu am scapat. Nici macar nu am incercat sa imi ascund oftatul. Intalnirea urma sa fie un dezastru, la care contribuia numarul agasant al cuplurilor care se simteau atat de bine din jurul nostru.

Mi-am dat seama imediat ca el nici macar nu ascultase ce ii povestisem eu. A adresat o intebare aparent politicoasa doar pentru a putea incepe un monolog despre el si despre cat de grozav este.

“Eu lucrez la bla bla bla…o caruta de bani..eu, eu eu insumi, sa fii cunoscut, respectat, bla bla, muncesti mult, bla, petreci mult, eu, al meu, imi apartine, apartamentul meu scmp, masina mea scumpa, vacantele mele scumpe, schiurile mele scumpe, casa de vacanta, munte, mare, prieteni, bani, distractie, eu, eu EUU..”

Mi-am dat seama ca puteam foarte bine sa ii spun ca sunt ingrijitoare de hamsteri albi, profesoara de canto clasic, inventatoarea ghilimelelor sau orice alta prostie, ca el doar astepta ca eu sa termin. Probabil isi imagina ca seara se va termina plimbandu-ne cu masina lui scumpa pana la apartamentul lui scump si maine dimineata nu va trebui sa isi aminteasca decat numele meu. Nu e ca si cum l-ar fi intrebat vreodata vreo tipa daca isi aminteste numele profesorului ei preferat de la facultate, nu va sti nici daca e sau nu la facultate, nici macar varsta ei, poate il va interesa doar daca e trecuta de 18 sau nu.

Chiar aveam o problema, vroiam sa vorbesc cu cineva, un om matur care ar stie sa dea un sfat bun de urmat unei copile (uneori naiva, vorbeste lumea). Totul s-a sfarsit inainte de a incepe si e cel mai bine. In plus, nu a durat decat o alta zi pentru el sa gaseasca alta si sa il vad in masina lui scumpa cu o tipa bruneta. Poate si-a dat seama ca blondele nu sunt chiar atat de proaste cum scrie in “tipar”. Oricum a uitat numele meu si mi-as dori sa am o memorie atat de scurta incat sa uit si eu de existenta lui si a altor baieti de acelasi gen.

Not another love/life story..

Intr-un dintre cartile sale, “Cele cinci limbaje ale iubirii”, Gary Chapman scria despre incapacitatea cuplurilor de a gasi un numitor comun in relatia lor si bineinteles, despre faptul ca nu stim sa vedem si sa ascultam ceea ce ne arata atat de clar celalalt. Totusi, principala problema este sa intelegam modul de a iubi a fiecaruia si sa oferim un limbaj satisfacator pentru persoana de langa noi.

Cele cinci limbaje ale iubirii sunt cuvintele de incurajare, timpul acordat, primirea de daruri, serviciile si mingiierile fizice. Nu le avem pe toate, ci maxim doua. Trebuie sa ne gandim ce anume ne face cu adevarat fericiti, chiar daca toate limbajele ne comunica afectiunea.

Nu v-am mai vorbit de mult despre sentimentele mele. Ei da, stiu ca e posibil ca uneori sa va imaginati ca nu am, dar surprinzator exista si o mica parte a mea sensibila (ma dau mare va dati seama, ca de fapt plang si la tom si jerry). Am simtit nevoia de o introducere pentru a va marturisi acum si pentru totdeauna ca limbajul meu de iubire este timpul acordat.

Nu cuvintele de incurajare spuse uneori si la telefon, nu cadourile scumpe sau amintirile hand made (chiar daca sunt simpatice), nu faptul ca cineva face lucruri pentru mine (pentru ca de multe ori se pot trimite si intermediari), nu nici mangaierile fizice…ci timpul. Da, timpul mi se pare foarte important. Daca o persoana isi planuieste sa stea o ora, 5 ore, o zi intreaga cu mine, atunci ma simt cu adevarat apreciata si importanta. O ora petrecuta in bratele cuiva mi se par mai pretioase decat orice alte momente importante ale relatiei noastre.

Exista totusi un baiat. Un baiat care ar avea mare nevoie sa citeasca blog-ul meu pentru a intelege anumite aspecte. Imi doresc de multe ori sa imi petrec timpul cu el, ma uit la telefon, incerc sa trimit un mesaj, il sterg. Nu, nu pot sa ii spun eu direct. Mi-e dor de tine!! Atunci cand totusi se intampla sa vorbim, incercam sa ne vedem, dar el munceste, mie imi apare o problema. Ma gandesc poate ar trebui sa ma schimb radical si sa imi aleg alt limbaj al iubirii, insa nimic nu ma face mai fericita.

De multe ori ma grabesc, practic alerg pe strada, sunt aproape de intarziere, dar mereu punctuala, insa…imi place totusi sa pierd timpul. De fapt, sa il castig. Mi se pare ca e un premiu pe care il castig fiecare minut petrecut cu o persoana draga (acea persoana). Nu e iubire, nu e indragostire, e o placere care nu are nicio descriere. In “Brida”, Paulo Coelho incerca sa gaseasca prin intermediul personajelor sale puntea dintre vizibil si invizibil. Dupa peste 100 de pagini, raspunsul este tot incert.

Eu am gasit-o. Dar e doar o teorie a mea pentru ca inca nu mi s-a putut materializa in pofida faptului ca mi-am dorit. M-am saturat de lucruri materiale. De sucuri si beri la tot felul de terase, de mancaruri, de cluburi pline de oameni indiferenti care traiesc dupa niste reguli atat de simple (bani, femei/barbati…cam gata), de parcuri, de locuri “speciale”, pentru o anumita categorie de oameni, unde nu sunt bineveniti toti, desi e in aer liber.

Supunem relatiile noastre unor teste capricioase si alambicate care ne trasforma pe toti in niste ignoranti. Eu ma gandesc la lucruri materiale si la evenimente, la cum m-as descurca in societate, cum sa imi ascund anumite sentimente. De ce fac asta? Sa ma protejez. sa ma apar sa nu sufar. Suferinta aceea dura, care inseamna timp.

Singura de Valentine’s Day? Si ce daca? :)

Ei bine, eu sunt una dintre acele bestii groaznice de care se fereste toata lumea in ziua de Valentine’s day. Probabil exista traditia ca daca stai cu cineva singur in aceasta zi atat de importanta (fass) purtatoare de inteles mitico-magic ei avea 7 ani de ghinion. Era sa zic o prostie…dar plm sunt pe blog-ul meu personal si as iesi din sfera eticului.

Dupa cum ziceam, nu suport spiritul Craciunului dus pana la extrem, cand toata lumea nu viseaza altceva decat mosi, oameni de zapada, brazi, globuri aurii si semineuri cu foc care arde mocnit; ei bine, acelasi sentiment il am si pentru acest 14 februarie. Aseara m-am uitat la stiri si am vazut ce alte minunatii au mai inventat oamenii pentru “sarbatoarea” asta nationala. Trandafiri imprimati cu “Te iubesc, esti viata mea…”, lantisoare cu pandantiv “cusca” in care fiecare isi pune o perla pe care o scoate singur din scoica, crini imperiali de zahar, creme, lumanari, pasta de migdale pentru masaj (groaznic!), si multe altele. Sarbatorile astea au devenit doar niste afaceri pentru comercianti, iar oamenii cad in plasa lor de fiecare data.

Pana la urma de ce iti trebuie o zi pentru a sarbatori dragostea? Toti baietii saracii fac economii sa scoata fetele in oras, cu totii strang bani pentru cadouri si se simt frustrati daca nu ofera ceva la fel de scump si de frumos precum al partenerului, isi pun toate “pilele” la lucru pentru a gasi o masa la un restaurant frumos, etc. Pentru ce? Nu ar fi mai frumos ca atunci cand toti oamenii sunt tristi, intr-o zi precum 27 noiembrie, fara nicio semnificatie, intr-o zi de miercuri, la 2 dupa amiaza sa iti surprinzi perechea cu un sarut din inima, cu un mesaj, cu o fotografie instantanee pe care apoi sa o inramezi si sa devina obiectul de baza pe biroul tau sau pur si simplu cu o vizita la servici, la scoala, oriunde pentru a-i spune ca iti era dor? Continuă lectura Singura de Valentine’s Day? Si ce daca? 🙂

Marea mea dilema: timp sau bani?

Exista doua tipuri de copii. Cei care spun: “Parintii mei nu sunt niciodata acasa!” si cei care spun: “M-am saturat sa nu imi pot permite nimic pentru ca nu au parintii mei bani!”. Totusi, ambele parti au ceea ce isi doresc ceilalti. Unii au banii, unii au timpul petrecut cu familia.

Ne dorim si bani, dar si o viata frumoasa inconjurati de oamenii dragi. Cred ca una dintre cele mai importante trasaturi a faptului ca suntem umani este ca oricat am incerca vom gresi. Cred ca pe la varsta mea este momentul in care trebuie sa ne hotaram si sa alegem. Deci, ce sa fac? Sa imi ignor de pe acum familia, prietenii si sa ma apuc sa muncesc neincetat pentru un viitor mai bun sau sa astept si sa ma bucur inca de viata linistita pe care o am?

Oare un copil facut “pe fuga” crescut cu 10 bone diferite pentru ca sunt alese si ele “pe fuga”, care isi va petrece copilaria intr-o vila plina cu tot ce isi doreste, dar totusi goala va fi mai fericit decat un copil care creste langa mama lui intr-un apartament de doua camere, doar cu 3-4 jucarii cumparate cu efort din partea parintilor?

Generatia noastra a fost totusi ferita sa isi formeze conceptii inca din copilarie, dar acum, copii stiu una si buna. Banul aduce fericirea. Cand eram mica ma jucam cu toti copii pe care ii vedeam si nu ma interesa ce masina conduce tatal lui sau in ce casa sta. Imi puneam mainile la ochi si tot ce trebuia sa stiu este cum arata copii pentru a castiga jocul de’a v-ati ascunselea.

Acum, in fata blocului meu, in locul unde ne strangeam si fete si baieti sa jucam elasticul, se aduna doar vreo 3 fetite si 4 baieti si se uita pe youtube de pe telefoanele lor. Ceilalti, care inca se joaca cu o minge sparta, alearga si incearca sa nu se uite la “grupul vesel”. Oare asta e fericirea copiilor?

Oare copilul meu ma va judeca daca nu o sa ii pot oferi de la varsta de 12 ani ultimele noutati in materie de tehnologie sau ma va aprecia pentru ca ii sunt alaturi? Mi-e teama de faptul ca desi nu am inca copil, nici familie, am din ce in ce mai putin timp liber. Eu o apreciez pe mama pentru timpul pe care l-a petrecut cu mine si pentru ca a fost mereu langa mine atunci cand am avut nevoie. Nu aveam nevoie de mai mult. Adevarul e ca un elastic sau o bucata de creta erau “jucarii” destul de ieftine, dar care totusi mie imi aduceau fericirea.

O sa ma judec singura daca nu o sa am ce sa ofer familiei mele, dar o sa mor de tristete daca as fi nevoita sa fiu departe cand copilul meu spune prima oara “mama” sau cand face primii pasi.

Voi ce ati face? Ati renunta la timp pentru bani? Nu cred ca am sa pot sa raspund la dilema asta prea curand.