Adelina Croitoru

Nu stiu exact daca ati observat, dar am luat o pauza de la scris. Nu ca as fi datoare cuiva, dar mi-a fost trezit sentimentul de vina si regret cand mi-a spus cineva ca blog-ul meu era o modalitate de distractie in serile lungi de la servici, cand nici musca nu mai zboara, nici cainele nu mai latra… etc. nu mai intru in detalii.

Asadar, desi s-au intamplat “lucruri intamplatoare” si nu prea placute in viata mea, am hotarat sa merg mai departe, pentru ca daca te ambitionezi sa te retragi din tot si sa renunti la lupta o sa ajungi la 40 ani cu o agenda plina de regrete si la 41 deja incepi sa tricotezi pentru nepoti. Singura fiinta care ma facea sa rad oricat de trista as fi fost a plecat pentru totdeauna, am realizat ca sunt prea naiva pentru orasul in care traiesc, mi-am dat seama, tarziu ce-i drept, ca prietenii mei “de suflet” sunt doar cunostiinte si mi-am amintit de ce am vrut sa plec in Bucuresti anul trecut si cat regret acum ca mai am doi ani de stat aici pana sa plec definitiv. Continuă lectura I’m back

Sincer, n-am mai auzit expresia asta de mult. De ce?

Oare ne mai clasificam oamenii care ne plac şi oamenii pe care nu ni-i dorim în preajmă în funcţie de respectarea unor (minime) reguli de conduită? Rar ne mai alegem prietenii şi în funcţie de IQ. Şi cuplurile tot din rutina detaliilor ignorate se îndepartează şi se despart. Compatibilităţile între oameni nu sunt cele din horoscop, ci sunt rezultatul felului în care fiecare îşi ajustează clipă de clipă comportamentul, gesturile şi reacţiile faţă de ceilalţi.

Dacă avem grijă să ne păstrăm zâmbetul, dacă n-am uitat să-i facem surprize frumoase partenerului de viaţă, aşa cum o făceam la începutul pasiunii noastre, dacă respectăm la fel de riguros criteriile de adaptare şi normele de comportament şi acasă, şi la servici, şi în societate, dacă suntem la fel de flexibili şi toleranţi cu prietenii vechi aşa cum eram atunci când ne-am descoperit, dacă ştim să ne păstrăm entuziasmul la fel de proaspăt la întâlnirile de zi cu zi din familie şi la cele întâmplătoare cu amicii pe stradă….. Continuă lectura “Poftiţi doamnă!”

Mergem pe stradă, când aud: “Hey, faţă de peşte!” 🙂 )Glumeam!

Revenind, mergeam pe stradă. Ora 2 după amiaza. Soarele mă urmărea mai ceva ca un câine flămând măcelarul. Nu pot să spun că era chiar o plăcere, dar mă simţeam bine, pentru că, deşi aveam treabă, era un moment al meu cu mine. Cu toţii mai avem nevoie de astfel de momente. Când nu vrei pe nimeni lângă tine să îţi spună greutăţile lui (tu, în mod normal, avându-le pe ale tale), când nu vrei să auzi de la prietene ce modificări fizice şi-au mai facut, să nu auzi certuri cu prietenii, să nu ţi se ceară sfaturi. Doar tu cu tine. Ei, eu ignoram soarele şi când puteam îl fentam printre copaci şi clădiri, încercând în acelaşi timp să ajung la locul “cu treabă”, având o stare de spirit surprinzator de bună.

Cum toate lucrurile bune nu ţin mult, a trebuit să ajung în locul respectiv şi cum la finish era o funcţionară, bineînţeles că a trebuit să stau la coadă. În faţa mea, o tânără de 20 de ani (o tânără mai mare decât mine:D) vorbea la telefon cu “greieraşul”. N-am înţeles niciodată nici treaba asta. De ce simţim nevoia să asociem persoanele iubite cu animale. Dacă stau să mă gândesc, greierele ăsta, arată chiar urat. Iepuraşii, puii (de găină) sunt mici pufoşi, na, merge când te alinţi, dar greiere?? Continuă lectura Mi-e dor de tine! Si mie. Mie mai mult. Mie si mai mult. Mie cel mai mult.

A murit una dintre cele mai dragi fiinte mie, cea care ma facea sa zambesc oricat de nervoasa as fi fost, cea care a fost langa mine doi ani de zile si se multumea doar cu o mangaiere din cand in cand, cea care ma proteja indiferent daca eram sau nu in pericol, cea care era fericita cand auzea ca se deschide usa apartamentului meu. Nu mai este.

Si totul este din vina mea. Pentru tot ce a facut pentru mine, eu trebuia sa am grija de ea, doar atat. Si nu am avut. Am invatat-o sa vina dupa mine oriunde ma duceam, dar de ce? Era in siguranta daca o lasam la locul ei.

Am vazut moartea ei, impactul si nu am putut sa fac nimic. Era departe de mine, am strigat-o si venea vesela spre mine, cand un maxi-taxi a trecut peste ea, fara macar sa incetineasca. Am tipat, nu puteam sa ma mai misc, m-am prabusit jos, am vazut-o ca a miscat capul. Vroiam sa ma duc sa o iau din strada, cand o alta masina a trecut a doua oara peste ea, sub privirile mele. Nici nu stiu daca puteti sa intelegi durerea unui om cand trece prin asa ceva. Continuă lectura A murit…

Da, pot să ţip cât mă ţin plămânii că nu înţeleg femeile. Nici măcar pe fetele de 10 ani din faţa blocului, nici pe bătrânele de 80 de ani, nici reprezentantele sexului feminin de aceeaşi vârstă cu mine, nici pe cele mature, nici pe inocente, nici măcar pe cele mai puţin inteligente.

Mi-am adus aminte de un banc, care este probabil cunoscut de majoritatea, dar pe lângă umor mi se pare că are o mare parte de adevăr.

Un bărbat îl prinde pe peştişorul de aur şi cum bine ştiţi trebuia să îi îndeplinească o dorinţă. Bărbatul îi spune că vrea un pod cu multe benzi între America şi Europa. Peştişorul îi spune că aşa ceva este imposibil, să se mai gândească la ceva că asta chiar e peste puterile lui. Atunci bărbatul îi spune că îşi doreşte să înţeleagă femeile. Răspunsul peştişorul este: Câte benzi vroiai să aibă podul ăla? Continuă lectura Absolut confuză!

Ceea ce îmi place mie mult la Galaţi, chiar dacă este un element superficial, este că toţi avem un limbaj prin care ne înţelegem. Nu că am avea nevoie să ne înţelegem între noi când suntem în oraş, dar limbajul este foarte folositor când suntem altundeva în grup. Par a fi nebuna (ceea ce nu e departe de adevăr), dar mie îmi plac jocurile de cuvinte şi este o plăcere pentru mine să învăţ cum se pronunţă cuvintele în limba “săpărească” sau în original “păsărească”. Nu că m-ar ajuta la ceva, dar în lipsă de altceva, este distractiv să vorbeşti aşa, măcar razi de cum sună unele cuvinte!

De exemplu, eram în Bucureşti cu un prieten din Galaţi şi el vroia să îmi ofere mie un singurul loc rămas liber în metrou. Doar că în momentul în care m-am aşezat un miros de neexplicat (se putea să aducă a varză murată împuţită) îmi “mângâia” căile respiratorii. M-am ridicat, dar prietenul meu insista să mă aşez. I-am spus să stea el dacă vrea, el a refuzat foarte politicos. Continuă lectura Săpăreasca

Mă gândeam că în majoritatea revistelor (de femei, bineînţeles) se spune că bărbaţii devin intimidaţi de modelul femeii independente, stăpână pe ea, cu o personalitate puternică. Genul de femeie, care este respectată la locul de muncă, locuieşte singură, ştie să facă diferenţa dintre un IMM şi o corporaţie, care nu se simte ruşinată că nu ştie să facă caltaboş sau tochitură pentru că îşi permite să aibă un ajutor în bucătărie sau să îşi satisfacă poftele în locuri unde bunele maniere nu sunt uitate.

Dar pe lângă cariera, sunt femei care nu tac pentru a nu răni, nu acceptă minciuni, nu vor dulcegării, nu sunt impresionate de maşina decapotabilă (închiriată) şi nu sunt “neveste”. Mai exact, nu stau să se gândească (oricum le-ar fi mai greu din mers:D) la minutele pe care le petrec bărbaţii lor în baie, la telefon, la orele în plus petrecute cu prietenii sau la serile din cluburile cu exclusivitate masculină (visul oricărui xy).

Poate vă gândiţi că nu e aşa, nici eu nu ştiu ce să cred (încă nu am ajuns genul de femeie descris), dar atunci de ce va alegeţi iubitele după mărimea picioarelor, centimentri din jurul abdomenului, fetiţe care au nevoie de protecţia voastră, dar care nu au multe circumvoluţii în interiorul cutiei craniene? Continuă lectura xx sau xy? Cine de cine este intimidat?

Aş vrea să debutez cu un adevăr. De fapt, nu numai aă vrea, ci chiar o s-o fac. Cu toţii avem foşti şi foste. I-am/Le-am avut şi o să îi/le tot avem, din ce în ce mai mulţi/multe, până ajungem la perfecţiune, ori la bătrâneţe. Atunci trebuie să ne mulţumim cu una din “broaşte” pentru a avea cu cine să murdărim mai mult de o singură ceaşcă de cafea.

Eu, de exemplu, cred că am folosit dintotdeauna cuvântul “fost”. La grădiniţă, aveam un prieten căruia îi făceam desenele acasă. Ca rasplată îmi zâmbea. M-am plictisit că munceam degeaba şi mi-am găsit pe altcineva. Vecinul, care mă plimba iarna cu sania în jurul blocului. Lui i-am povestit prima oară de fostul, care mă exploata. Dar înainte de ei, cred că aveam prieteni de familie, pe care îi consideram prieteni. Nici nu ştiam să vorbesc bine. După asta au urmat prima strângere de mână, prima privire, primul sărut. Continuă lectura Înainte să-l găseşti pe Făt-Frumos, trebuie să săruţi multe broaşte

Când vine vorba de rude ciupitoare de obraji şi vecine jurnaliste de cartier, atitudinea mea este foarte “miserupistă”. Mai exact, nu sunt o mare fană a persoanelor în vârstă care mă cunosc din burta mamei şi care îmi amintesc de fiecare dată cum a fost copilăria mea. Şi bineînţeles, fiecare dintre ele are anumite momente. Bunica de la ţara îşi aminteşte cum mâncai dulceaţă şi cu nasul, cum te urcai în copaci şi te zgâriai, bunica din oraş îşi aminteşte cum ieşeai cu păpuşele în faţa blocului (sau făceai raliuri cu băieţii), mătuşa ţine minte zilele de naştere împreună cu toţi verişorii şi te stresează cu replici de când aveai 4 ani. Bineînţeles însoţite de comentarii: “Lasă că şi acum e la fel!”. (aşa spune matuşa mea când îşi aminteşte că dădeam mereu vina pe sora mea când făceam vreo prostie, dar acum s-au SCHIMBAT lucrurile!!!)

Totuşi, cele mai periculoase sunt vecinele. Ele nu au fost lângă tine tot timpul şi normal că au doar 2-3 amintiri, când te vedeau de la geam. E clar că de fiecare dată când te văd îţi adresează o întrebare (retorică, cred eu) : “Mai ştii când mă strigai de la 10 m să îmi dai bună ziua?”, “Ai uitat când veneai la mine că nu aveai cheie, aa?”, “Ştii ce copil cuminte (nebun, după caz) mai erai?”. Oricum, aţi înţeles ideea. Continuă lectura Aoleu, maica! Dar ce mare te-ai făcut!

Intr-o zi ma plimbam prin oras. La un moment dat m-am hotarat sa ma plimb pe faleza (instinctul). Norocul meu a fost ca eram cu prietenul meu. Ceea ce s-a intamplat va puteti da seama dupa ce v-ati uitat la poza. Ei bine, din fericire eu nu am ajuns asa insa puteam sa fiu. Traversam strada, eu ma uitam intr-o parte, soferita intr-o parte si uite asa trecea cu viteza pe trecerea de pietoni fara sa se uite in fata (era sarbatoarea scrumbii si se uita dupa gratar). Prietenul meu, care era in spatele meu a vazut si intr-o fractiune de secunda m-a luat in brate si m-a impins. Masina nu nu m-a atins decat la picior, insa bineinteles ca ea (foarte speriata) a ridicat doar o mana speriata si a fugit. Eu am ramas pe marginea strazii cu o frica cumplita.

Toata intamplarea m-a facut sa reflectez la ceea ce se putea intampla cu mine si cum se petrec si celelalte accidente. Mi-am pus 1000 de intrebari, toate incepeau cu daca si toate se terminau cu spitalizare. De exemplu, daca prietenul meu se oprea sa se incalte la siret, daca ma plimbam doar prin oras cum era planul initial, daca i se oprea motorul femeii cu 2 minute inainte sa ajunga la trecerea de pietoni, daca nu era in acea zi sarbatoarea scrumbii, daca nu erau obstacolele de langa trecerea de pietoni si masina nu incetinea de tot????? Daca, daca, daca?

Acum ma gandesc cum se intampla de fapt accidentele. Cat de interesant este sa urmaresti destinele unor persoane care la un moment dat se vor intalni si se va intampla o tragedie. Insa, in accidente nu e necesar sa fie implicate doua sau mai multe persoane. Exista posibilitatea ca o singura persoana sa fie implicat intr-un accident. De exemplu, un muncitor din combinat a fost ranit grav acum vreo doua luni. Victima se afla in cabina macaralei si efectua manevrele de curatare a unei vane de zgura, lovind vana cu o bila de mare tonaj, agatata de varful macaralei. La un moment dat, bila a lovit cabina de comanda, iar barbatul a fost prins intre fiarele contorsionate. Acum seria de intrebari care incep cu daca sunt din ce in ce mai multe.

Daca omul era liber in ziua respectiva, daca vana nu necesita sa fie curatata in acea zi, daca omul ar fi avut timp sa iasa din cabina, daca ar fi avut totusi un loc de refugiu apropiat? Dar nu s-a intamplat nimic, omul a ajuns la spital a supravietuit, dar este posibil sa isi piarda piciorul. Acum nu va mai putea munci ca macaragiu, SI DACA TE GANDESTI ca ar fi putut sa aiba alta meserie…

Si daca te gandesti la toate amanuntele? Si daca nu s-ar mai intampla accidentele? Incercati sa analizati un accident, cat de mic. De exemplu, treci pe langa o bordura, o vezi si totusi te impiedici si cazi. Dar daca o luai in serios si erai mult mai atent? Sau te intreba cineva cat e ceasul si nici nu mai trebuia sa treci peste bordura respectiva?

Daca, daca, daca?? Prea multe posibilitati si prea putine rezolvari….