Nu stiu cand o sa incetez să mă mai gândesc la asta.

Am făcut în septembrie 5 ore jumate cu trenul de la Bucureşti la Braşov. Tot în septembrie am aflat că avionul din Finlanda face până în Delhi vreo 6 ore. Aşa că ce-mi sunt 5 ore jumate până la Braşov, ce-mi sunt 6 până-n India?

Tot vă aud:
– Dar vai, India! E aşa departe. E aşa diferit de România. Mi-ar fi frică pe-acolo.

Şi ştii ceva, mie nu mi-ar fi frică. În schimb, mie mi-e frică să umblu noaptea prin Bucureşti. Nu există, să fie trecut de 10 seara şi să asculţi muzică la căşti. Dacă faci un drum de la Universitate la Piaţa Iancului, cu iPod-ul în buzunar, nu exista să nu ţi-l ciordească vreunul. În schimb ai tot tacâmul de oameni “amabili şi sociabili” ce îţi vin cu tot felul de oferte interesante: “Ce faci păpuşa. Hai la mine-n BMW, să ţi-o bag pe gât.”

De stat cu laptopul într-un local sau în autobuz, nici nu poate fi vorba. E de la sine înţeles că numai un cretin şi-ar scoate “bijuteria” în văzurile lumii. De fapt, sunteţi aşa de bine adaptaţi la “siguranţa” din Bucureşti, încât şi voi vă miraţi, când îl vedeţi pe unul cu laptopul pe stradă. Sau când o tipă îşi leagă bicicleta în faţă magazinului Unirea: “Tipa aia e nebună de-şi lasă bicicleta aici??”

Aşa că, ce mi-e India şi ce mi-e România?
– Vai! Dar India! Cu siguranţă e un loc periculos.

Nu trebuie decât să mă gândesc la săptămâna trecută, cum m-a alergat haita aia de vreo 10 câini pe Calea Călăraşilor şi îmi amintesc instant, cât de sigură e România. Şi vă îndoctrinaţi unii pe alţii cu ideea asta, că România e buricul siguranţei pe pământ. Londra, Berlin sau aşa ceva. Ce, că nici măcar în Berlin nu mai e sigur să te fâţâi cu laptopul pe stradă… Nu că India ar fi raiul încă nedescoperit (deşi… pe măsură ce halesc mai multă mâncare indiană, încep să cred că e), dar la capitolul safety, mă jur, nu e nicio diferenţă.

În Bagdad şi-n alea mi-ar fi frică să merg. Dar în India, de ce?

Nu ştiu când o să încetez să mă mai gândesc, că India e la 6 ore (+2 escala) distanţă şi că, ceea ce mă împiedică să ajung, e un gunoi atât de cretin şi irelevent, numit “ban”.

PS: am calculat, există o rută practicabilă cu bicicleta. Prin Siberia, Nepal şi alte ţări d-alea. Cine găseşte nişte sponsori şi nu-l deranjează ideea de a muri prin munţi, poate ajunge în India în 2 luni.