Not another love/life story..

Intr-un dintre cartile sale, “Cele cinci limbaje ale iubirii”, Gary Chapman scria despre incapacitatea cuplurilor de a gasi un numitor comun in relatia lor si bineinteles, despre faptul ca nu stim sa vedem si sa ascultam ceea ce ne arata atat de clar celalalt. Totusi, principala problema este sa intelegam modul de a iubi a fiecaruia si sa oferim un limbaj satisfacator pentru persoana de langa noi.

Cele cinci limbaje ale iubirii sunt cuvintele de incurajare, timpul acordat, primirea de daruri, serviciile si mingiierile fizice. Nu le avem pe toate, ci maxim doua. Trebuie sa ne gandim ce anume ne face cu adevarat fericiti, chiar daca toate limbajele ne comunica afectiunea.

Nu v-am mai vorbit de mult despre sentimentele mele. Ei da, stiu ca e posibil ca uneori sa va imaginati ca nu am, dar surprinzator exista si o mica parte a mea sensibila (ma dau mare va dati seama, ca de fapt plang si la tom si jerry). Am simtit nevoia de o introducere pentru a va marturisi acum si pentru totdeauna ca limbajul meu de iubire este timpul acordat.

Nu cuvintele de incurajare spuse uneori si la telefon, nu cadourile scumpe sau amintirile hand made (chiar daca sunt simpatice), nu faptul ca cineva face lucruri pentru mine (pentru ca de multe ori se pot trimite si intermediari), nu nici mangaierile fizice…ci timpul. Da, timpul mi se pare foarte important. Daca o persoana isi planuieste sa stea o ora, 5 ore, o zi intreaga cu mine, atunci ma simt cu adevarat apreciata si importanta. O ora petrecuta in bratele cuiva mi se par mai pretioase decat orice alte momente importante ale relatiei noastre.

Exista totusi un baiat. Un baiat care ar avea mare nevoie sa citeasca blog-ul meu pentru a intelege anumite aspecte. Imi doresc de multe ori sa imi petrec timpul cu el, ma uit la telefon, incerc sa trimit un mesaj, il sterg. Nu, nu pot sa ii spun eu direct. Mi-e dor de tine!! Atunci cand totusi se intampla sa vorbim, incercam sa ne vedem, dar el munceste, mie imi apare o problema. Ma gandesc poate ar trebui sa ma schimb radical si sa imi aleg alt limbaj al iubirii, insa nimic nu ma face mai fericita.

De multe ori ma grabesc, practic alerg pe strada, sunt aproape de intarziere, dar mereu punctuala, insa…imi place totusi sa pierd timpul. De fapt, sa il castig. Mi se pare ca e un premiu pe care il castig fiecare minut petrecut cu o persoana draga (acea persoana). Nu e iubire, nu e indragostire, e o placere care nu are nicio descriere. In “Brida”, Paulo Coelho incerca sa gaseasca prin intermediul personajelor sale puntea dintre vizibil si invizibil. Dupa peste 100 de pagini, raspunsul este tot incert.

Eu am gasit-o. Dar e doar o teorie a mea pentru ca inca nu mi s-a putut materializa in pofida faptului ca mi-am dorit. M-am saturat de lucruri materiale. De sucuri si beri la tot felul de terase, de mancaruri, de cluburi pline de oameni indiferenti care traiesc dupa niste reguli atat de simple (bani, femei/barbati…cam gata), de parcuri, de locuri “speciale”, pentru o anumita categorie de oameni, unde nu sunt bineveniti toti, desi e in aer liber.

Supunem relatiile noastre unor teste capricioase si alambicate care ne trasforma pe toti in niste ignoranti. Eu ma gandesc la lucruri materiale si la evenimente, la cum m-as descurca in societate, cum sa imi ascund anumite sentimente. De ce fac asta? Sa ma protejez. sa ma apar sa nu sufar. Suferinta aceea dura, care inseamna timp.