Am in clasa cateva persoane care in acet an au aparut foarte schimbate.Atat fizic cat si mintal.Asta pentru ca fac pe nefericitii (s-o ia naiba de maturizare) care nu au succes in nimic.Desi anul trecut erau persoane vesele si fara niciun fel de deranj intelectual.
Imi face placere sa vad cum altii se chinuie degeaba (nu se poate sa fie semn de rautate).Asta cand, tu le spui ce se intampla si ei te dau la o parte ca si cand nu ar conta.
Asta pentru ca psihologia spune ca oamenii afalti in “depresii” simt nevoia sa respinga ajutorul oferit pentru ca au impresia ca sunt destul de puternici sa treaca peste asta si fara altii.Chestie pe care nu am sa o inteleg niciodata.Cat de redus sa fii sa refuzi ceea ce ti se ofera din buna voie?
Prima data cand mi s-a intamplat sa ajut un individ aflat ‘pe culmile disperarii’(bravo Ciorane) a fost odata, in tineretile mele. Persoana respectiva era dezamagita de halul in care se afla.Dar ce pot sa spun, ca o viata mai ca lumea decat a lui nu vazusem pana atunci.Iar el se plangea in continuu ca nimic bun nu se lipeste de pielea lui. Eu de felul meu sunt o fire mai rece si nu-mi bat capul cu orice frustrat si i-am zis in fata ca ar trebui sa se mai controleze.S-a suparat normal, dar daca el nu e in stare sa aprecieze ceea ce vede ca are, cum ar putea altul sa-i intinda pe tava ceea ce ar trebui sa faca?!
Asa ca, hai sa fim noi fericiti, astia care nu s-au simtit niciodata mai prejos decat altii, care au plans ca au luat un 7 si altii au ras de chestia asta.:-”
Am citit intro carte, ca fiinta omeneasca poate indura mai mult decat psihicul poate recunoaste.Depresiile astea adolescentine, moda si aberatiile de 12-13 ani ce innebunesc pustimea sunt doar lucrurile de la suprafata.Asta inseamna ca putem face mai mult indiferent de ce credem.Intrabarea e: as putea eu sa ma pricep la matematica?…cred ca nu.