Ah, cât de plăcut era să te întorci acasă! Lumea o ostenea şi nu puţin, dar nici a se lăsa ore întregi sărbatorită de propriile-i creatii nu i se părea cea mai curata odihnă. Sătulă de îndatoriri ale creaţiei şi reprezentării, tânjea după bucurii casnice.
Inima îi era un castel purpuriu, aşezat într-o pustie stâncoasă, ascuns în spatele dunelor, înconjurat de o oază de mlaştină, dincolo de şapte ziduri de piatră. Nu se putea ajunge acolo decât în zbor. Avea o mie de cămări, o mie de pivniţe şi o mie de saloane alese, printre care unul cu o simplă canapea bej, pe care, întinzându-se, ea nu mai era “mare”, ci doar cu totul comună, fata care obişnuia să se odihnească astfel dupa o zi plină de îndatoriri.
Însă în cămările castelului se aflau, din podele până-n tavan, rafturi cu toate mirosurile pe care le adunase în timpul vieţii sale, mai multe milioane. Iar în pivniţele castelului erau butoaie cu cele mai bune parfumuri pe care le întâlnise. Când le venea vremea, erau trase în sticle şi aşezate apoi pe kilometrice coridoare umed-răcoroase, ordonate după an, atât de multe, că o viaţa n-ar fi ajuns pentru a fi bătute.
Şi când draga de ea, în fine întoarsă, se întindea pe canapeaua cea simplă şi potrivită căminului – când, dacă nu ştiaţi, îşi scotea pantofii, care au chinuit-o atât de mult pe parcursul zilei – plesnea din palme şi îşi chema slujitorii, care erau de nevăzut, de nesimţit, de neauzit şi mai ales de nemirosit, adică slujitori cu totul imaginari, şi le poruncea să meargă în cămări şi să-i aducă din marea bibliotecă de mirosuri un anumit volum, ori să coboare în pivniţă să-i aducă de băut.
Slujitorii se grăbeau, iar stomacul ei se strângea dureros de chinuitoarea aşteptare. Era, dintr-o dată, ca un beţiv copleşit la tejghea de spaima că nu i s-ar da, dintr-un motiv sau altul, paharul de rachiu. Dacă s-ar fi golit brusc şi pivniţile şi butoaiele? Îi trebuiau imediat, avea neaparată nevoie, ar fi murit pe loc dacă nu i s-ar fi adus.
Dar se linisteşte. Slujitorii aleargă parcă zburând. Poartă pe o tavă nevăzută cartea mirosurilor, pe nevăzutele mâini alb-înmănuşate duc preţioasele sticle, le aşează uşor, le înclină şi dispar.
Iar când rămâne singură, în fine! iar singură, deschide prima sticlă şi bea. Goleşte paharul de miros răcoros dintr-o sorbire şi e minunat! E unul din 2000, prins primăvara, înaintea răsăritului de soare, pe când se afla în vacanţă la bunici, cu privirea îndreptată spre vest, spre vântul uşor care adia izuri montane, păduratice şi un pic din mirosul smolit al acoperişelor. Era aroma primei nopţi încheiate pe care o petrecuse hoinărind. Era proaspăta mireasmă a zilei ce se apropia, a primului răsărit pe care îl trăia în libertate. Acel miros îi vestise atunci libertatea. Îi vestise o altă viaţă. Era acel iz de zori, pentru ea, mirosul speranţei. Îl păstra cu grijă. Şi bea din el în fiecare zi.
Îndată ce golea al doilea pahar, pierea orice nervorzitate, îndoială, nesiguranţă şi o cuprindea o linişte minunată. Îşi apăsa spatele pe perna moale a canapelei, deschidea o carte şi începea să citească din amintire. Citea despre mirosurile copilăriei, şcolii, străzilor şi ungherelor oraşului, despre mirosurile omeneşti.
După sticla cu mireasma speranţei, destupă una din 2005, plină cu mirosul cald de lemne ale primul său picnic. Şi apoi bău aroma unei seri de vară, aleasă pe marginea unui parc.
Următoarele mirosuri erau mult mai recente. Mirosul primului sărut, mirosul primei zi de liceu, mirosul altor oraşe pe care le descoperise în călătoria sa, mirosul oamenilor din jurul ei. Odorul primei colege de bancă îl uitase, însă şi-l imagina bine pe cel al primei iubiri. Mirosul arhitecturii fântânii arteziene unde a simţit prima oară fericirea, era cel mai profund.
Era de acum, ghiftuită de parfumuri. Membrele i se afundau tot mai grele între perne. Şi totuşi nu-şi încheiase festinul. Chiar dacă ochii nu-i mai citeau şi cartea îi căzuse de mult din mână- nu vroia să încheie seara fără a goli şi ultima sticlă, cea mai minunată: mireasma copilariei…
O bău rememorând-o şi se aşeză pentru asta dreaptă pe canapea, deşi îi venea greu, căci salonul se legăna şi se rotea la fiecare mişcare. Într-o poziţie şcolărească, picioarele strânse, mâna stângă pe coapsa stângă- aşa bâu cel mai minunat parfum din pivniţele inimii sale, pahar după pahar, şi se întrista tot mai tare. Ştia că băuse prea mult. Ştia că nu era în stare să îndure ceva atât de bun. Şi totuşi bău până goli toată sticla.
Lăsă jos paharul şi rămase ca împietrită de sentimentalitate şi beţie câteva minute încă, până ce-i dispăru şi ultima brumă de gust de pe limbă. Se uită în gol, înaintea ei. Creierul i se golise deodată la fel ca sticlele. Apoi se rasturnă pe-o latură peste canapeaua bej şi se scufundă de la o clipa la alta într-un somn ameţitor…