Marea mea dilema: timp sau bani?

Exista doua tipuri de copii. Cei care spun: “Parintii mei nu sunt niciodata acasa!” si cei care spun: “M-am saturat sa nu imi pot permite nimic pentru ca nu au parintii mei bani!”. Totusi, ambele parti au ceea ce isi doresc ceilalti. Unii au banii, unii au timpul petrecut cu familia.

Ne dorim si bani, dar si o viata frumoasa inconjurati de oamenii dragi. Cred ca una dintre cele mai importante trasaturi a faptului ca suntem umani este ca oricat am incerca vom gresi. Cred ca pe la varsta mea este momentul in care trebuie sa ne hotaram si sa alegem. Deci, ce sa fac? Sa imi ignor de pe acum familia, prietenii si sa ma apuc sa muncesc neincetat pentru un viitor mai bun sau sa astept si sa ma bucur inca de viata linistita pe care o am?

Oare un copil facut “pe fuga” crescut cu 10 bone diferite pentru ca sunt alese si ele “pe fuga”, care isi va petrece copilaria intr-o vila plina cu tot ce isi doreste, dar totusi goala va fi mai fericit decat un copil care creste langa mama lui intr-un apartament de doua camere, doar cu 3-4 jucarii cumparate cu efort din partea parintilor?

Generatia noastra a fost totusi ferita sa isi formeze conceptii inca din copilarie, dar acum, copii stiu una si buna. Banul aduce fericirea. Cand eram mica ma jucam cu toti copii pe care ii vedeam si nu ma interesa ce masina conduce tatal lui sau in ce casa sta. Imi puneam mainile la ochi si tot ce trebuia sa stiu este cum arata copii pentru a castiga jocul de’a v-ati ascunselea.

Acum, in fata blocului meu, in locul unde ne strangeam si fete si baieti sa jucam elasticul, se aduna doar vreo 3 fetite si 4 baieti si se uita pe youtube de pe telefoanele lor. Ceilalti, care inca se joaca cu o minge sparta, alearga si incearca sa nu se uite la “grupul vesel”. Oare asta e fericirea copiilor?

Oare copilul meu ma va judeca daca nu o sa ii pot oferi de la varsta de 12 ani ultimele noutati in materie de tehnologie sau ma va aprecia pentru ca ii sunt alaturi? Mi-e teama de faptul ca desi nu am inca copil, nici familie, am din ce in ce mai putin timp liber. Eu o apreciez pe mama pentru timpul pe care l-a petrecut cu mine si pentru ca a fost mereu langa mine atunci cand am avut nevoie. Nu aveam nevoie de mai mult. Adevarul e ca un elastic sau o bucata de creta erau “jucarii” destul de ieftine, dar care totusi mie imi aduceau fericirea.

O sa ma judec singura daca nu o sa am ce sa ofer familiei mele, dar o sa mor de tristete daca as fi nevoita sa fiu departe cand copilul meu spune prima oara “mama” sau cand face primii pasi.

Voi ce ati face? Ati renunta la timp pentru bani? Nu cred ca am sa pot sa raspund la dilema asta prea curand.