Exista doua tipuri de copii. Cei care spun: “Parintii mei nu sunt niciodata acasa!” si cei care spun: “M-am saturat sa nu imi pot permite nimic pentru ca nu au parintii mei bani!”. Totusi, ambele parti au ceea ce isi doresc ceilalti. Unii au banii, unii au timpul petrecut cu familia.

Ne dorim si bani, dar si o viata frumoasa inconjurati de oamenii dragi. Cred ca una dintre cele mai importante trasaturi a faptului ca suntem umani este ca oricat am incerca vom gresi. Cred ca pe la varsta mea este momentul in care trebuie sa ne hotaram si sa alegem. Deci, ce sa fac? Sa imi ignor de pe acum familia, prietenii si sa ma apuc sa muncesc neincetat pentru un viitor mai bun sau sa astept si sa ma bucur inca de viata linistita pe care o am?

Oare un copil facut “pe fuga” crescut cu 10 bone diferite pentru ca sunt alese si ele “pe fuga”, care isi va petrece copilaria intr-o vila plina cu tot ce isi doreste, dar totusi goala va fi mai fericit decat un copil care creste langa mama lui intr-un apartament de doua camere, doar cu 3-4 jucarii cumparate cu efort din partea parintilor?

Generatia noastra a fost totusi ferita sa isi formeze conceptii inca din copilarie, dar acum, copii stiu una si buna. Banul aduce fericirea. Cand eram mica ma jucam cu toti copii pe care ii vedeam si nu ma interesa ce masina conduce tatal lui sau in ce casa sta. Imi puneam mainile la ochi si tot ce trebuia sa stiu este cum arata copii pentru a castiga jocul de’a v-ati ascunselea.

Acum, in fata blocului meu, in locul unde ne strangeam si fete si baieti sa jucam elasticul, se aduna doar vreo 3 fetite si 4 baieti si se uita pe youtube de pe telefoanele lor. Ceilalti, care inca se joaca cu o minge sparta, alearga si incearca sa nu se uite la “grupul vesel”. Oare asta e fericirea copiilor?

Oare copilul meu ma va judeca daca nu o sa ii pot oferi de la varsta de 12 ani ultimele noutati in materie de tehnologie sau ma va aprecia pentru ca ii sunt alaturi? Mi-e teama de faptul ca desi nu am inca copil, nici familie, am din ce in ce mai putin timp liber. Eu o apreciez pe mama pentru timpul pe care l-a petrecut cu mine si pentru ca a fost mereu langa mine atunci cand am avut nevoie. Nu aveam nevoie de mai mult. Adevarul e ca un elastic sau o bucata de creta erau “jucarii” destul de ieftine, dar care totusi mie imi aduceau fericirea.

O sa ma judec singura daca nu o sa am ce sa ofer familiei mele, dar o sa mor de tristete daca as fi nevoita sa fiu departe cand copilul meu spune prima oara “mama” sau cand face primii pasi.

Voi ce ati face? Ati renunta la timp pentru bani? Nu cred ca am sa pot sa raspund la dilema asta prea curand.

Cât de simpatică este faţa unui om cu pistrui. Punctele alea mici şi rozalii care te fac să zâmbeşti în orice situaţie. De ce să te ascunzi de ei? De ce să acoperi cu fond de ten, cu pudra sau anticearcăn acele semne pe care cineva s-a gândit să ţi le dea tocmai ţie. Să fii diferit de ceilalţi.

S-a format o concepţie (proastă) că un ten fara nicio urmă este perfect. Eu cred că este de fapt impersonal. Nu transmite nimic, la fel cum o construcţie din sticlă nu îţi trezeşte niciun sentiment, în schimb ce o ruina este o opera de artă. Cu toţii avem pistruii noştri. Sunt de fapt toate acele mici imperfecţiuni ale fiecăruia care ne descriu personalitatea. Când eram mai mică chiar mă interesa foarte mult părerea celorlalţi despre mine, aproape că nu mai aveam opinia mea. Mă caracterizau alţii indirect şi începeam să cred că aşa sunt.

Cea mai mică remarcă de rău mă făcea să pornesc cu stângul într-o altă zi plină de incertitudini asupra proprie-mi persoane, până când am învăţat să mă plac. Să mă accept aşa cum sunt şi să mă bucur de toţi pistruii mei în fiecare zi. Poate cu timpul îmi mai dispărea câte un pistrui căruia îi lua locul altul, dar totul se făcea din voinţa mea.

Am devenit mai puternică şi dacă aş fi ştiut că aşa te poti simţi mi-aş fi spus cu multă vreme înainte să nu îmi fac griji pentru că îmi voi găsi un mod de a alunga toate vorbele rele şi mă pot uita in oglindă zâmbind.

O faţa fără pistrui este ca un cer fără stele, ca un câmp fără flori, ca o pădure fără animale, ca un râu fără apă, ca o bucătărie fără aragaz, ca un Galaţi fără BMW-uri şi peşti.. [ 🙂 ) ]. Nu se leagă. Perfecţiunea nu este pentru oameni. E pentru celelalte alte lucruri ale vieţii. De ce să iroseşti anii şi să nu te iubeşti pe tine? De ce să vrei, să te ambiţionezi să iubeşti doar ceea ce zic ceilalţi despre tine?

De câte ori nu v-aţi gândit…oare ce o să zică lumea despre mine dacă fac asta? Dar de fapt în sufletul vostru se afla o dorinţa puternică. Poate ar trebui să învăţăm unele dintre principiile celor care asculta manele în autobuz fără să le pese de ceilalţi. Nu îi judeca. Tu ai putea să faci ceva ce îţi face plăcere şi să fii şi mândru de asta? Unii poate exagerează, dar daca am lua puţin din curajul lor, nu ne-am mai pierde atât de mult timp gândindu-ne la alţii.

Câteodată mă simt ca o fetiţă care încă nu şi-a găsit locul în lume, dar îmi revin repede când “oglinda se uită la mine” şi mă învaţă să mă apreciez pentru ceea ce sunt eu şi să nu mai ascult ce zic persoanele care îşi formează concepţii fără să aibă un argument solid.

Eu chiar am pistrui. Şi îi iubesc!