Românii au încercat dintotdeauna să copieze. Mereu am fost în urma tuturor curentelor din pictură, sculptură, muzică şi mai nou din lumea modei.

Termeni şi curente care în New York sau Paris au devenit deja stiluri de viaţa la noi abia încep sa înmugurească şi ne prefacem că suntem atotştiutori şi ne simţim moderni. Am tot auzit fete prin jurul meu susţinând că le place stilul “vintage”. Ce înseamna de fapt vintage?

Este binecunoscut faptul că toate piesele vestimentare care s-au creat înainte de anul 1920 nu se pot afla pe corpul niciunei domnişoare, ci se găsesc mai degrabă în muzee, reprezentând modele pentru noii designeri. Însă, după anul 1920 până în anul 1980, hainele au căpătat o nouă forma, mult mai accesibilă publicului larg din ziua de astăzi.

Aceste creaţii vechi, împreună cu accesoriile şi încălţămintea se încadrează în curentul “vintage”. Nu e vintage rochia mamei de acum 4 ani şi nici fusta bunicii făcută de croitoreasa din bloc acum 2 ani.

Totuşi, acum că am stabilit ce reprezintă acest vintage, vă întreb, fetelor (dar, şi baieţilor) de ce vă este frică de magazinele second hand? De ce nu putem lua curentele din străinătate aşa cum sunt percepute acolo? De ce târgurile de genul “My Grandma’s Backyard” sunt evitate? De multe ori hainele vechi au mai mult personalitate decât etichetele pe care le purtam. Practic nu se mai poartă hainele, ci doar eticheta. Cred ca e o idee bună să se creeze haine doar din etichete să se vadă brandul mare şi clar.

Vintage nu înseamnă să te duci în mall-uri şi să cauţi haine cu influienţă veche. Nu cred că mai există atât snobism ca al romănilor în vreo altă ţară. Eu recunosc că încă nu îmi place stilul ăsta, dar îi admir pe cei care au curajul să iasă din tipare şi să fie originali. Chiar am fost în magazine second-hand, dar în Galaţi este foarte puţin probabil să găsesc ceva interesant. In plus, hainele de aici nu sunt mai vechi de 10 ani şi de cele mai multe ori nu au personalitatea specifică hainelor vintage.

Totuşi, în Bucureşti sau în alte oraşe mai mari există magazine care aduc haine noi săptămânal şi unde poţi găsi pantofi, haine, accesorii chiar draguţe şi unicate. Majoritatea au nişte reduceri, care pur şi simplu redefinesc noţiunea de ieftin.

Nu trebuie să căutăm frumuseţea în branduri pentru că vom ajunge niste jucării cu cheiţă pe care o vor învărti designerii după bunul lor plac. Bunica mea mi-a spus într-o zi când mă contraziceam cu ea că sufăr de “insuficienţă şi nemulţumire cronică”! Încep să îi dau dreptate; parcă nimic nu îmi convine şi nimic nu e cum mi-ar plăcea mie. Dar, m-am săturat să fie atâtea concepţii greşite în jurul meu, pe care nu le pot schimba şi trebuie să le accept. De ce să accept să mă îmbrac, să mănânc, să mă joc sau să traiesc după anumite “meniuri” puse pe masa de toţi “chelnerii” din viaţa mea?

Ar trebui să fim mai deschişi, suntem un popor de oameni limitaţi. Aşa mi se pare mie. De fapt, majoritatea tăcută este condusă de 2-3 exemplare, care devin modele.

Mai multe persoane (printre care si sora mea, haha) imi spun ca sunt o pesimista de fapt. Ca sunt ca Mircea Badea caruia nu ii convine nimic si ca am devenit o pretentioasa. De ce? Pentru ca nu imi plac sarbatorile, nu imi place muzica asta “noul trend” care obsedeaza pe toata lumea, nu imi plac petrecerile banale, grotesti in care toata lumea se imbata, dar nici cele prea fitoase.

Nu imi plac cluburile studentesti pentru ca sunt pline de marlani, dar nici cluburi precum “divinitatea nr 1″ din Galati; la fel si cu oamenii, nici asa, nici asa. Prietenii mei spun ca e bine sa fiu selectiva, dar ca de fapt exagerez; ca de fapt cand eram mai mica eram mai sociabila si ca acum greu imi intra cineva in “zona prieteniei”.

Stiti ceva? Nu aveti dreptate! Ha, ce bine ma simt! 😀 Eu ma bucur de multe in viata si sunt optimista, imi plac multe si ma fac sa zambesc o multitudine de intamplari si lucruri. De fapt, sunt atat de optimista si fericita incat parca am in fiecare zi in geanta un rasarit de soare la care ma uit mereu cand exista posibilitatea sa ma intristez.

De fapt, toti oamenii ar putea sa fie optimisti, daca si-ar dori asta. Nu conteaza cat de multi bani ai, ce masina conduci sau pe cine ai la brat, motive de bucurie sunt multiple. Eu n-am nici bani, nici masina si sunt si singura si totusi gasesc motive sa zambesc zilnic. Faptul ca (recunosc) m-am transformat putin si am devenit mai stricta in ceea ce priveste viata mea se datoreaza tot faptului ca incerc mereu sa fiu fericita. De ce sa suport ceva care nu imi face placere, cand de fapt am o alternativa? Mereu exista o alternativa pentru a fi intr-adevar fericit. Trebuie doar sa crezi si sa vrei.

De ce viata e frumoasa? Pentru ca e singura pe care o avem.