Cand se transforma iubirea in ura?

In seara asta am avut o discutie foarte ciudata cu un fost prieten, un tip despre care aminteam in primele mele articole de pe blog. In acest context “ciudata” nu are nici cea mai mica valenta pozitiva. Mai exact, am vorbit ca la usa cortului, nu stiu care si in ce masura mai mult, cert e ca a ajuns sa spuna lucruri de genul: “Ma bucur foarte tare ca treci printr-o perioada grea acum!” (In traducere: sunt fericit ca ai o viata de…). Mi-au ajuns injuraturile din seara asta. Nu le mai suport.

Ma intreb acum oare, desi sunt constienta ca varsta “de ce-urilor” a trecut de mult, de ce? De ce ajungem, dupa ce ne petrecem o parte din viata alaturi de cineva, in halul asta? De ce nu invatam sa fim discreti, iertatori, simpatici? De ce nu stim sa ne comportam cu oamenii, dupa ce relatia noastra se destrama? De ce vrem sa parem macho, tari, fara inima si sentimente?

Cand se transforma, oameni buni, iubirea in ura?

Acum o luna imi amintesc ca acelasi individ imi spunea sa ne impacam si mai ales spune cuvinte grele precum: Te iubesc! Ce se intampla cu “te iubesc-urile” noastre? Nu sunt spuse din suflet? Nu sunt adevarate? De ce parca jucam scrabble cand vorbim cu persoanele iubite?

Va propun un joc. In locul clasicului joc: “Ce incape intr-o valiza?”, haideti sa jucam: “Ce incape intr-o inima?”

Sa incep eu: incape iubirea, incape emotia, blandetea, timiditatea, frumusetea, incap oameni, incap amintiri, intamplari, dorinte…E frumos nu?

Totusi, de ce nu ne este de ajuns? De ce trebuie sa indesam si dispretul, ura, nesimtirea, rautatea, cuvintele urate… ??

Fiecare noua relatie ar trebui sa acopere atat de tare cu dragoste inima unei persoane incat sa elimine toate rautatile. De ce insa la despartire acest nor superficial de iubire dispare si santurile de ura sunt sapate din ce in ce mai adanc? Unde o sa ajungem? O sa ajungem sa ne razbunam unii pe altii, sa ne injuram pe strazi cu totii, sa uitam ca intr-o zi ne-am tinut in brate, ne-am mangaiat si ne-am spus cuvinte care ne umpleau ochii cu lacrimi.

Prea multe intrebari fara un raspuns clar. Sper doar sa nu mai zic nimanui: “Te urasc!”, dupa ce a auzit din partea mea si opusul verbului acesta. O relatie se construieste greu, cu totii avem nevoie de timp pentru a spune te iubesc. De ce nu avem atunci nevoie de timp si pentru a spune te urasc? De ce tot ce se contruieste in ani de zile se poate distruge atat de usor?

Termenul de lux

M-am nascut in anul 1990. Exact dupa revolutie. Membrii familiei mele imi spuneau mereu ca sunt o norocoasa pentru ca nu am simtit niciodata lipsa unei bomboane, unei banane sau unei perechi de blugi. M-am nascut in lux.

Cu timpul termenul de lux s-a schimbat considerabil si pentru mine, dar si pentru majoritatea oamenilor. La 12 ani ma simteam cea mai norocoasa pentru ca aveam o prietena de 6 ani (care intre timp s-a transformat intr-o “relatie” de 14 ani 😛 ) si aveam cele mai frumoase jucarii; la 13 ani ma simteam ”de lux” pentru ca am primit primul meu telefon mobil, la 14 ani eram fericita pentru ca eram la un liceu “de lux” (asa mi se parea mie). La 15 ani ma indragosteam pentru prima oara si era o satisfactie imensa sa plecam amandoi de la liceu de mana.

Insa cum intotdeauna o poveste, fie ea si de lux, trebuie sa aiba un mare “DAR”, am simtit si prima mare dezamagire. Dupa ea au urmat si altele si luxul si-a pierdut semnificatia pentru mine.

Acum sunt intr-o mare dilema. “Lux” este un cuvant ce ar trebui modificat din DEX. Acum lux este sa ai telefon ultramodern cu facebook si twitter pe el, sa ai masini pe care nu le poti conduce la tine in tara, sa ai un job care sa iti ocupe mai mult de 10 ore pe zi pentru a da senzatia ca esti un tip/o tipa greu de gasit si mereu “pe fuga”, lux este sa ai un apartament mobilat din reviste si cu ajutorul a celor mai mari designeri, unde de cele mai multe ori stai singur si “distractia” mult dorita este timpul pierdut la televizor.

Ne-am uitat principiile. Pentru unii oameni inca mai este o bucurie daca isi cumpara o noua pereche de blugi sau daca mananca o banana. Nu trebuie sa uitam ca suntem cu totii oameni chiar daca unii s-au nascut intr-un sat fara electricitate iar unii s-au nascut in orasul luminilor.

Nu ne mai traim viata asa cum ne placea odata. Eu nu ma mai plimb la fel ca la 12 ani, cand plecam cu prietena mea pe jos intr-o “tura” de oras, chiar daca de multe ori am timp liber, prefer sa il petrec in fata laptop-ului. Inainte era o mare distractie sa mergem mai multi prieteni la un internet cafe si sa ne bucuram si de ora aceea pana la ultimul minut pentru ca o plateam din banii din pusculita. Acum ne lasam calculatoarele deschise acasa doar din comoditate sau iesim la suc cu prietenii cu laptop-ul dupa noi.

Inainte imi placeau culorile hainelor, nu stiam nimic despre calitatea materialelor, despre cusaturi, despre tendinte. Acum desi nu imi place sa recunosc cel mai mult imi place eticheta hainelor. Este o mentalitate idiotata, pe care incerc sa o schimb, insa imi este imposibil sa fiu ca inainte. Ma incalzeste gandul ca nu imi plac etichetele hainelor “branduite” excesiv, cele pe care le cumpara o anumita categorie de oameni pentru care luxul are o semnificatie dizgratioasa.

Mi-e teama sa ma gandesc la viitor…