Alambicat..

Ah, cât de plăcut era să te întorci acasă! Lumea o ostenea şi nu puţin, dar nici a se lăsa ore întregi sărbatorită de propriile-i creatii nu i se părea cea mai curata odihnă. Sătulă de îndatoriri ale creaţiei şi reprezentării, tânjea după bucurii casnice.

Inima îi era un castel purpuriu, aşezat într-o pustie stâncoasă, ascuns în spatele dunelor, înconjurat de o oază de mlaştină, dincolo de şapte ziduri de piatră. Nu se putea ajunge acolo decât în zbor. Avea o mie de cămări, o mie de pivniţe şi o mie de saloane alese, printre care unul cu o simplă canapea bej, pe care, întinzându-se, ea nu mai era “mare”, ci doar cu totul comună, fata care obişnuia să se odihnească astfel dupa o zi plină de îndatoriri.

Însă în cămările castelului se aflau, din podele până-n tavan, rafturi cu toate mirosurile pe care le adunase în timpul vieţii sale, mai multe milioane. Iar în pivniţele castelului erau butoaie cu cele mai bune parfumuri pe care le întâlnise. Când le venea vremea, erau trase în sticle şi aşezate apoi pe kilometrice coridoare umed-răcoroase, ordonate după an, atât de multe, că o viaţa n-ar fi ajuns pentru a fi bătute. Continuă lectura Alambicat..