Agatha Christie

N-am citit nimic de ea. Dar am incercat si am incercat si am incercat și de fiecare dată ceva a intervenit și nu am reușit.

Prin a 10-a o colegă de clasă era obsedată cu una din cartile scrise de ea: 10 negri mititei. Vorbea fără pauză despre cartea aia, așa că pe mulți ne-a marcat la vremea respectivă. Și foarte puțin mai târziu mi-am dorit și eu s-o citesc. Am incercat la trei biblioteci, la doua era deja imprumutata si la a 3-a nu o aveau. Eșec. Mi-am spus De-atunci am dat numele ei uitarii si uitat a ramas pana acum vreo 6 luni cand, cotrobaind printr-un targ de carti mi-a sarit in ochi un nenea care vindea o colectie de carti scrise de Agatha Christie pentru 1 Euro. Erau trase in germana iar printre ele nu se numarau “10 negri mitititei”. Nu stiu de ce anume dar nici de data asta n-am reusit sa citesc ceva scris de ea. Poate a germana meu era prea varza sau Agatha Christie pe nemțește pur si simplu nu suna bine. După vreo 10 pagini citite din fiecare carte am abandonat întreaga colecție.

Cand am auzit ca Octavian face curățenia de primăvară și dă autobiografia ei mi-am am amintit de nenumăratele mele eșecuri și mi-am zis: ăsta e momentul. Acum o s-o cunosc pe tipa asta și pe cărțile ei.

Ăsta ar fi marele motiv pentru care sper ca Octavian să-mi înainteze cărțulia. Al doilea ar fi obsesia mea generală pentru biografii și autobiografii.

Nu ştiu când o să încetez…

Nu stiu cand o sa incetez să mă mai gândesc la asta.

Am făcut în septembrie 5 ore jumate cu trenul de la Bucureşti la Braşov. Tot în septembrie am aflat că avionul din Finlanda face până în Delhi vreo 6 ore. Aşa că ce-mi sunt 5 ore jumate până la Braşov, ce-mi sunt 6 până-n India?

Tot vă aud:
– Dar vai, India! E aşa departe. E aşa diferit de România. Mi-ar fi frică pe-acolo.

Şi ştii ceva, mie nu mi-ar fi frică. În schimb, mie mi-e frică să umblu noaptea prin Bucureşti. Nu există, să fie trecut de 10 seara şi să asculţi muzică la căşti. Dacă faci un drum de la Universitate la Piaţa Iancului, cu iPod-ul în buzunar, nu exista să nu ţi-l ciordească vreunul. În schimb ai tot tacâmul de oameni “amabili şi sociabili” ce îţi vin cu tot felul de oferte interesante: “Ce faci păpuşa. Hai la mine-n BMW, să ţi-o bag pe gât.”

De stat cu laptopul într-un local sau în autobuz, nici nu poate fi vorba. E de la sine înţeles că numai un cretin şi-ar scoate “bijuteria” în văzurile lumii. De fapt, sunteţi aşa de bine adaptaţi la “siguranţa” din Bucureşti, încât şi voi vă miraţi, când îl vedeţi pe unul cu laptopul pe stradă. Sau când o tipă îşi leagă bicicleta în faţă magazinului Unirea: “Tipa aia e nebună de-şi lasă bicicleta aici??”

Aşa că, ce mi-e India şi ce mi-e România?
– Vai! Dar India! Cu siguranţă e un loc periculos.

Nu trebuie decât să mă gândesc la săptămâna trecută, cum m-a alergat haita aia de vreo 10 câini pe Calea Călăraşilor şi îmi amintesc instant, cât de sigură e România. Şi vă îndoctrinaţi unii pe alţii cu ideea asta, că România e buricul siguranţei pe pământ. Londra, Berlin sau aşa ceva. Ce, că nici măcar în Berlin nu mai e sigur să te fâţâi cu laptopul pe stradă… Nu că India ar fi raiul încă nedescoperit (deşi… pe măsură ce halesc mai multă mâncare indiană, încep să cred că e), dar la capitolul safety, mă jur, nu e nicio diferenţă.

În Bagdad şi-n alea mi-ar fi frică să merg. Dar în India, de ce?

Nu ştiu când o să încetez să mă mai gândesc, că India e la 6 ore (+2 escala) distanţă şi că, ceea ce mă împiedică să ajung, e un gunoi atât de cretin şi irelevent, numit “ban”.

PS: am calculat, există o rută practicabilă cu bicicleta. Prin Siberia, Nepal şi alte ţări d-alea. Cine găseşte nişte sponsori şi nu-l deranjează ideea de a muri prin munţi, poate ajunge în India în 2 luni.