Adelina Croitoru

Zilele trecute am avut nenumărate ocazii de a mă opri din nebunia de zi cu zi și de a reflecta, din nou, la lucruri importante pentru mine. Am aflat de moartea unor oameni și am asistat la suferința altora. Niciodată nu te gândești la tine mai mult decât atunci când, aproape involuntar, îți trece prin minte gândul puteam fi eu.

Îmi aduc aminte și de vizitele relativ recente pe care, în împrejurări neplăcute, le-am făcut la spitalul de oncologie din Cluj. În afara clădirii e o vară frumoasă. În interior, mirosul de durere te copleșește. Tabloul e completat de medici cu armuri impenetrabile. Uneori par aproape inumani. Unii chiar așa sunt, dar majoritatea n-au uitat să fie oameni, chiar dacă la prima vedere sunt stane de piatră. Am învățat să nu-i judec. În medicină te călești, nu poți fi slab. Dacă ești, ori pleci, ori înnebunești.

Ceea ce văd în jurul meu mă determină să fac ce-am făcut și azi: să merg în fața oglinzii, să mă văd întreagă și sănătoasă. Uneori, în miezul zilei, mă mai opresc din activitate, mă uit la mâinile și la picioarele mele și-mi mișc degetele. Apoi îmi întorc mâinile pe toate fețele și, la comanda unui gând, ele execută ce le cer. Am un mare sentiment de recunoștință că pot să fac asta, că sunt întreagă, sănătoasă, că fiecare parte din corp execută comenzile exact așa cum le primește, exact atunci când le primește. Sentimentul e și mai pregnant atunci când sunt în preajma ființelor cu dizabilități fizice – fie oameni, fie animale.

Estetica nu mă interesează. Nu-mi pasă cum mă văd alții, dacă sunt urâtă sau frumoasă, dacă sunt simpatică sau nu, dacă picioarele sunt sau nu pe placul cuiva, dacă mâinile, dacă nasul, dacă dacă dacă! Tot ce contează pentru mine e că sunt sănătoasă, că nu depind de nimeni și că pot să-mi realizez visele.

Sănătatea e neprețuită și știu că știți asta. Amintiți-vă de ea mai des și spuneți un ‘mulțumesc’.

Originalul îl știți. Aveți mai jos alte 3 variante care circulă acum online.

Căutând o cabană frumoasă pentru o excursie cu prietenii, mi-a fost dat să văd lucruri pe care aș fi preferat să nu le fi văzut.

Pe bună dreptate turismul românesc e la pământ. Am găsit cabane frumoase în exterior, dar interiorul era de domeniul penibilului. Am văzut camere cu mobilă mov (horror!), camere cu pereți roz pictați cu floricele (nu e glumă), cu băi ce aveau faianță și gresie de-un prost gust incomensurabil. Nu mai vorbesc de materialele ordinare din care era confecționată lenjeria de pat. Efectiv strălucea în poze! Deduceți voi ce fibre sintetice scârboase erau vinovate de asta. Unii oameni – în acest caz proprietarii, cei care activează în turism – sunt pur și simplu lipsiți de simțul ridicolului.

Presupunând că un asemenea ‘design interior’ îți place (de gustibus et coloribus non disputandum), mai rămâne problema spațiului. Majoritatea anunțurilor spuneau cam așa: 15 locuri în 6 camere. Sau 10 locuri în 3 camere. Nu mai suntem elevi de școală primară, să mergem să dormim în paturi supraetajate câte 10 în cameră. Suntem oameni maturi, civilizați, dispuși să plătim pentru anumite servicii și nu avem cui să dăm banii. Nu cred că suntem extraordinar de pretențioși, avem cerințe de bun-simț. Ne dorim:

• o cabană micuță și elegantă (capacitate de 10-12 persoane);
• bucătărie mobilată și utilată;
• camere de două persoane (deci 6, maximum 7 camere), cu baie proprie;
• curățenie și un cadru natural frumos.

România e superbă, natura te ajută. De ce trebuie să fie totul atât de complicat? Dacă oricum faci o investiție și construiești o afacere în turism, de ce să n-o faci cum trebuie?

Dacă știți prin zona Munților Apuseni/Beliș/Maramureș cabane care respectă cerințele de mai sus și unde merită să mergi cu gașca, dați de veste pe-aici. Vă cinstim cu un suc/o bere/o ciocolată și aveți recunoștința noastră veșnică. Mulțumim!