Adelina Croitoru

Cu ceva timp în urmă, Techcrunch și Mashable m-au făcut curioasă în ce-l privește pe HTC Desire, dar abia acum am apucat să-l și butonez în voie. Concluzia: I love it! Din punctul meu de vedere, jucăria își merită lăudătorii.

După ce am trecut la iPhone și m-am obișnuit cu un anumit nivel de funcționalitate a ecranului (mainly viteza de reacție), îmi era foarte greu să lucrez cu orice device care nu știe ce e viteza. De pildă, am avut o experiență absolut traumatizantă cu Samsung Omnia, care avea cel mai prost touchscreen pe care l-am folosit vreodată. Ca bonus, avea instalat Windows Mobile, deci tortura psihică era completă. Adunând toate experiențele neplăcute avute cu telefoane lansate după apariția iPhone (mă gândeam că, odată lansat iPhone, vor “fura” și alții meserie și-și vor îmbunătăți produsele în ce privește calitatea și reacția unui touchscreen, dar n-a fost așa, cel puțin o vreme), nu mai speram mare lucru de la un device în afara Apple. Însă acum a venit acest HTC și mi-a schimbat optica.

Dacă te joci puțin cu un Desire ș-apoi revii la iPhone (telefonul meu în acest moment), în primele secunde sentimentul e similar celui pe care-l simți atunci când ești iubitor de cai putere și vrei să urci un deal cu o Toyota Aygo cu motor de 1.1 și 3 pasageri.

Nu știu dacă e potrivit să compari un iPhone cu un HTC Desire, cred că sunt “mașini” din clase puțin diferite. Mai degrabă ar merge o comparație între un Desire și fratele Nexus One. Dar în momentul ăsta corectitudinea comparației nu mă interesează. Lucrurile sunt simple: sunt user de iPhone și cred că HTC Desire e mai bun. Android arată superb, e open source (Google ftw) și-l găsești pe un device care poate să-l ruleze rapid. În Android Market găsești o sumedenie de aplicații, iar impresia mea generală e că aici sunt mult mai puține retard apps comparativ cu App Store.

Câteva poze de ieri, făcute pe ici-colo, când mai luam pauză de la butonat: