Paragrafe dintr-o secțiune specială q & a, de aici.
Am văzut recent, din întâmplare, o fotografie cu un Bugatti Veyron avariat serios și mi-am adus aminte cât de mult îmi place mașina asta. Sigur că, spre deosebire de proprietarul ei, eu o prefer întreagă, dar – când afli ce structură are – înțelegi că nu e prea greu de distrus. E un monstru cu mulți cai putere, așa că ție îți trebuie doar tupeu, lipsă de experiență și bani să o cumperi.
Cândva, Bugatti Veyron era cea mai rapidă mașină (de serie) din lume, cea mai puternică și cea mai scumpă. În cifre, asta înseamnă top speed de peste 400km/h, 1001 CP și 1.5 milioane de dolari (standard, fără opționale).
Pe stradă n-ai cum să n-o recunoști, asta în caz c-o s-o vezi vreodată. Pe lângă că arată ca o navă spațială, are pe ea multe elemente specifice Bugatti, printre care grila radiatorului cu forma de potcoavă și evacuarea de formă pătrată. Monstrul ăsta te poate face să crezi că ai sub fund o mașină puternică, dar relativ normală. Are cutie automată, servodirecție și servofrână, ceea ce transformă condusul într-o floare la ureche, comparativ cu alte super mașini.
Între timp, Veyron și-a pierdut statutul de cea mai rapidă mașină din lume, dar deocamdată e tot preferata mea. Au apărut mai multe super mașini cu performanțe egale sau mai mari, dar… dar… nu sunt la fel de frumoase. Nici măcar Audi nu a reușit să-mi fure inima și ei chiar au o afinitate pentru smooth curves, deci puteau să facă ceva frumos de tot. Dacă mai lucrează un pic la R8, poate poate mă dau pe brazdă.
Că tot vorbeam de super mașini mai puțin frumoase, câteva exemple. Prima ar fi… well, un Bugatti Veyron. Cine a transformat-o în halul ăsta merită să fie ars pe rug, iar rozul și modelul floral aferent să-i fie băgate pe gât. 
Apoi, americanii de la Shelby Super Cars au creat Ultimate Aero, care mie mi se pare cam urâțel (eufemistic vorbind). Alt exemplu ar fi Saleen 7 Twin Turbo, mașina coșmarurilor mele, din punct de vedere al liniei. La mașini nu suport formele pătrățoase și colțuroase. Iar cireașa de pe tort e un turn off total: Silva GT3. Are 530 CP și o viteză maximă de 330 km/h. Că are atâția cai putere… înțeleg. Dar viteza nu cred că se datorează lor. Cred că, atunci când ieși cu așa ceva pe stradă, se ofilesc toate plantele, soarele se ascunde și aerul te împinge mai repede, numai să scape de tine!
E foarte plăcut să-ți începi săptămâna cu ceva pozitiv. Azi am primit de la Marius o invitație care mi-a înseninat ziua și pe care, bineînțeles, am acceptat-o. E vorba despre o excursie de aproape o săptămână în Retezat, începând cu 31 iulie.
Marius organizează excursia în fiecare an și o dedică prietenilor lui. Îi mulțumesc că m-a inclus și pe mine în această categorie. “Prieten” e o titulatură care, din punctul meu de vedere, nu se câștigă ușor.
Ce e provocator la această excursie, dincolo de faptul că merg pe munte după o pauză îndelungată, este că eu nu-i cunosc personal pe ceilalți participanți. Ador să cunosc oameni noi și se pare că acolo voi avea parte de asta din plin. Va fi un grup mare, iar muntele e locul ideal să facem cunoștință. Mereu îmi aduc aminte o vorbă din popor care mi se pare cât se poate de întemeiată: nicăieri nu ajungi să cunoști un om mai bine decât pe munte. Cei care au făcut cândva măcar o drumeție știu la ce mă refer.
Aveți aici o galerie foto superbă, care să vă reamintească ce țară frumoasă avem, în ciuda problemelor prin care trece acum – probleme care au fost create exclusiv de oameni și care n-aș vrea să ne distragă prea mult atenția de la lucrurile frumoase pe care le avem. E-o natură impresionantă în țărișoara asta a noastră. Sper să vă faceți și voi timp să o (re)descoperiți.
Cu ceva timp în urmă, Techcrunch și Mashable m-au făcut curioasă în ce-l privește pe HTC Desire, dar abia acum am apucat să-l și butonez în voie. Concluzia: I love it! Din punctul meu de vedere, jucăria își merită lăudătorii.
După ce am trecut la iPhone și m-am obișnuit cu un anumit nivel de funcționalitate a ecranului (mainly viteza de reacție), îmi era foarte greu să lucrez cu orice device care nu știe ce e viteza. De pildă, am avut o experiență absolut traumatizantă cu Samsung Omnia, care avea cel mai prost touchscreen pe care l-am folosit vreodată. Ca bonus, avea instalat Windows Mobile, deci tortura psihică era completă. Adunând toate experiențele neplăcute avute cu telefoane lansate după apariția iPhone (mă gândeam că, odată lansat iPhone, vor “fura” și alții meserie și-și vor îmbunătăți produsele în ce privește calitatea și reacția unui touchscreen, dar n-a fost așa, cel puțin o vreme), nu mai speram mare lucru de la un device în afara Apple. Însă acum a venit acest HTC și mi-a schimbat optica.
Dacă te joci puțin cu un Desire ș-apoi revii la iPhone (telefonul meu în acest moment), în primele secunde sentimentul e similar celui pe care-l simți atunci când ești iubitor de cai putere și vrei să urci un deal cu o Toyota Aygo cu motor de 1.1 și 3 pasageri.
Nu știu dacă e potrivit să compari un iPhone cu un HTC Desire, cred că sunt “mașini” din clase puțin diferite. Mai degrabă ar merge o comparație între un Desire și fratele Nexus One. Dar în momentul ăsta corectitudinea comparației nu mă interesează. Lucrurile sunt simple: sunt user de iPhone și cred că HTC Desire e mai bun. Android arată superb, e open source (Google ftw) și-l găsești pe un device care poate să-l ruleze rapid. În Android Market găsești o sumedenie de aplicații, iar impresia mea generală e că aici sunt mult mai puține retard apps comparativ cu App Store.
Câteva poze de ieri, făcute pe ici-colo, când mai luam pauză de la butonat:
De Cabana Moților am auzit prima oară de la Ștefan. Atunci nu i-am acordat mare importanță, aveam alte preocupări și nu mi-ar fi trecut prin minte să merg până acolo doar ca să verific o recomandare. Pur și simplu nu era momentul potrivit.
Însă, într-un colțișor al minții, am ținut minte sugestia lui și acum i-am dat curs. Am ajuns la Mărișel și am avut la dispoziție timp suficient să văd de ce e atât de specială cabana. Nu vă plictisesc cu povești descriptive, n-are sens. Subliniez doar câteva lucruri care m-au impresionat, pe lângă zonă – care oricum e superbă.
Primul și cel mai important dintre ele e că, în momentul în care am ajuns acolo, Sebi - gazda noastră, ne-a întâmpinat cu un zâmbet. Și un zâmbet sincer, nu de marketing. Am călătorit mult prin România și rar mi-a fost dat să găsesc atâta căldură într-un loc cu destinație turistică. În plus, ai un sentiment aparte când însuși proprietarii se ocupă de tine și se implică în mod direct în toate activitățile.
Al doilea lucru important de menționat e curățenia. Cabana e extrem de îngrijită. Din punct de vedere teoretic, curățenia (fie că e la tine acasă, fie că e o pensiune/hotel/etc.) ar trebui să fie ceva default, dar știm bine că, practic, lucrurile nu stau chiar așa. Mi s-a întâmplat să cer schimbarea camerei chiar în hoteluri respectabile, pentru că nu mi-a plăcut deloc să văd că am parte de așternuturi ușor șifonate sau fire de păr pe pernă.
Al treilea lucru e dimensiunea. Cabana are 6 camere duble, deci loc pentru 12 persoane. Asta înseamnă că aici poți avea o excursie frumoasă alături de prieteni. E încăpătoare, fără a știrbi din sentimentul de intimitate, de “acasă”, pe care vrei să-l ai când evadezi dintre betoanele orașului. De fapt, ne-am și propus ca în viitorul apropiat s-o închiriem pe toată și să ne petrecem acolo câteva zile.
Dacă treceți prin zona Mărișel, zău că merită să faceți un mic popas. 
